Ce ai căutat acolo

Anno Domini 1990, undeva prin martie,Timișoara….

Prolog

Micul grup de protestatari înarmați cu steaguri tricolore și trompete strigau și chiuiau. Lozincile anticomuniste se amestecau cu înjurăturile împotriva noilor comuniști care râzându-le în nas adevăraților democrați, se îmbrăcaseră în haine de oaie și se instalaseră la putere după ce Revoluția trimfase. Unul dintre copiii prezenți în piață se uită cu teamă la ei, apoi o rupse la fugă să își ajungă colegul de clasă din urmă. Avea treburi mult mai importante decât să asiste la proteste…

Acum foarte mulți ani, într-o zi friguroasă de martie am mers cu clasa să asistăm la un spectacol de teatru. Nu mai știu ce era. Dar după ce am ieșit, în loc să merg direct la școală, am mers acasă la un coleg. Apoi am întârziat la școală. Și cum se întâmplă de obicei, cineva, m-a văzut și m-a pârât bunicii mele că în loc să merg la școală am plecat aiurea, poate chiar cu protestatarii ăia bezmetici care urlau. Bineînțeles că în aceeași seară a urmat o anchetă în familie care a durat ani de zile. Unde ai fost și de ce te-ai dus acolo? Cu cine? Ce căutai acolo în loc să fii la școală??? Normal că mi-am pregătit o apărare beton. Fusesem la colegul meu acasă, să îl ajut la tema de la matematică. Totul spus cu lacrimi pe obraz și o privire atât de inocentă ca un pui de căprioară. Deși explicațiile mele nu au convins, totuși în lipsă de probe, am scăpat nepedepsit. Dar ani de zile din când în când revenea întrebarea : Ce ai căutat acolo și de ce nu ai mers direct la școală??

Ca de obicei în viață, explicația este simplă și de o logică dezarmantă. Dar nu puteam să o scot la iveală fiindcă aș fi mâncat bătaie. Ce se întâmplase de fapt? Cu o zi înainte, ca de obicei, nu îmi făcusem tema la matematică. Mă uitasem la ea cu scârbă și o lăsasem baltă. În clasa a 7-a matematica era destul de grea și nu înțelegeam nimic. Calculasem că după teatru să cer tema de la un coleg și să o copiez ca să scap de un 4 inevitabil. Dar colegul respectiv își uitase tema acasă și a trebuit să mergem pe jos până în capătul orașului unde locuia, să copiez rapid tema și să fugim amândoi la școală. Asta a fost tot. Cum să spun părinților că urăsc matematica, fizica și tot ce are legătură cu ele și că aș vrea să ard cărțile de matematică? În 1990 asta ar fi echivalat cu o bătaie zdravănă. Protecția Copilului încă nu fusese inventată. Așa că am mințit cu tupeu, și am dat vina pe colegul meu care trebuia ajutat la teme. Partea haioasă e că nici măcar nu îmi amintesc dacă mi-a verificat profesoara tema. E foarte posibil să nu o fi făcut. Dar din cauza ei am dat naștere unei dileme, care revenea ani de zile ca o cometă: Ce ai căutat tu la el acasă în loc să mergi direct la școală? Tema la matematică pe care nu o făcusem, fiindcă uram matematica și tot ce avea legătură cu ea !!!!

Epilog

Pe colegul meu il chema Adi, dar noi îi spuneam Ciupi. Acum Ciupi e un domn bine, cu o barbă mare și căruntă. Ne întîlnim rar, dar de fiecare dată când ne vedem, mă bufnește râsul. Pentru mine a rămas tot colegul mic și slab, mereu zâmbitor, bun la matematică, cu care mergeam grăbit spre casă într-o zi friguroasă de martie, ca să îmi dea tema la matematică să o copiez… Nu vă faceți iluzii, nici acum nu suport matematica. De aceea am fugit la facultatea de drept. Sunt de acord că matematica e importantă și că fără ea nu se poate. Dar din când în când, mai am coșmaruri cu integralele de la analiza matematică. Și anul ăsta am aniversat cu pizza și bere 25 de primăveri de când am luat Bacalaureatul….

Lecția de istorie- Le résistance

Textul de mai jos este reprodus după cartea Lichidați Parisul de Sven Hassel. Este atât de bun și de plin de savoare, încât nu mai pot adăuga nimic în plus. Lectură plăcută.

Mulți francezi anonimi, membri ai Rezistenței, au dat sprijin forțelor aliate, iar numărul exact al celor care și-au pierdut viața nu a fost cunoscut niciodată.

Cu puțin timp înainte de a avea loc invazia, Londra solicitase cu mult sânge rece ca omul care conducea rețeaua Rezistenței pentru orașul Caen, un inginer pe nume Meslin, să-i furnizeze informații detaliate privind forțificațiile germane din zona respectivă. Cei de la Londra știau prea bine ce sarcină uriașă, ba, s-ar putea spune, chiar imposibilă, îi dădeau, dar aveau pretenția să le prezinte răspunsuri corecte la problemele puse. Meslin a ascultat solicitarea în tăcere, s-a luat doar cu mâinile de cap și s-a întrebat cum dracu o să facă minunea de care era nevoie. Fiecare șosea, ba nu, fiecare străduță, fiecare alee care duce la malul mării era păzită cu strășnicie și era sub supraveghere permanentă. Oricine ar fi fost destul de inconștient să fie surprins colindând încoace și-ncolo fără o aprobare oficială ar fi fost împușcat pe loc.

Cu cât Meslin cugeta mai mult la căile și mijloacele pe care le avea la dispoziție, cu atât își dădea mai bine seama că acesta căi și mijloace erau întradevăr foarte limitate. Inexistente, era el tentat să spună. Chiar dacă și-ar fi găsit de lucru în cadrul Organizației Todt, el n-ar fi putut să vadă decât o minusculă porțiune de plajă. Și erau nu mai puțin de o sută șaizeci de kilometri de plajă cu totul. Era clar că ar fi fost nevoie de câteva sute, dacă nu mii de agenți ca să acopere întreaga regiune. Sarcina era de-a dreptul absurdă. Meslin judecă situația din toate unghiurile posibile și hotărâ să transmită următorul mesaj la Londra: nu putea să le spună prea multe despre fortificațiile nemțești, dar putea să le spună ce să facă cu solicitările lor aberante în viitor.

În acest moment a intervenit șansa, ceea ce a dus la schimbarea planului. Unul dintre membrii grupului era pictor și decorator se numea Rene Duchez și era poreclit ” Sang Froid”. În timp ce rătăcea pe străzile din Caen, chibzuind asupra acelorași probleme ca și Meslin, îi atrase privirea un anunț agățat pe peretele postului de poliție ”Organizația Todt caută pictor cu experiență”. Cîteva clipe Duchez puse în cumpănă toate argumentele pro și contra, până la urmă hotărându-se în favoarea celor pro. Se întoarse și se îndreptă către birourile organizației Todt, când deodată o santinelă îl împinse cu brutalitate de acolo, înainte ca el să fi avut măcar timpul să scoată o vorbă. Duchez nu cedă, ci solicită să fie dus în fața unui ofițer. Santinela, neștiind franceza, nu cedă nici ea, așa că rămaseră amândoi așa, burzuluindu-se unul la altul, până când sosi un subofițer să rezolve lucrurile. Cunoștințele de franceză ale acestuia erau minime, dar, în cele din urmă, Duchez se trezi condus dincolo de punctul de pază, într-un birou pe ușa căruia scria ”Controlor de construcții și lucrări civile”. Controlorul își notă numele și adresa lui și promise să îl anunțe în decurs de opt zile dacă Organizația dorește să îi accepte oferta. Duchez își dădea prea bine seama care era scopul celor opt zile: în această perioadă Gestapoul va cerne detaliile vieții lui trecute și prezente printr-o sită din cele mai fine. Orice lucru cât de cît dubios, orice ar putea să le sugereze ceva legat de activitățile lui din Rezistență nu numai că i-ar stopa participarea, dar i-ar pune și viața în pericol. Totuși, treaba merse strună. În a opta zi, Duchez se prezentă la lucru cu o gamă largă de mostre de materiale și fu introdus în biroul unui Oberbaufuhrer. Nu trecuseră cîteva clipe de când se afla acolo, când ușa se deschise și intră unul dintre ingineri. Acesta îi salută, atât pe Duchez cît și pe Oberbaufuhrer cu un ”Heil Hitler!” imparțial și aruncă pe masă mai multe schițe.

Nu acum, pentru Dumnezeu!, spuse Oberbaufuhrerul dând nerăbdător din mână. Vino mai târziu, acum sunt prea ocupat ca să mai văd și asta.

Cum doriți. Nu mă grăbesc.

Inginerul dădu din umeri cu indiferență și ieși din încăpere. Schițele rămaseră pe masă. Oberbaufuhrerul le desfăcu bombănind, iar Duchez, din spatele lui, își întinse gâtul să vadă. Abea îi venea să-și creadă ochilor: schițele nu erau altceva decât prețioasele planuri ale frotificațiilor germane de-a lungul Zidului Atlanticului, de la Honfleur până la Cherbourg, documente dorite cu ardoare de Londra. Oberbaufuhrerul nu părea interesat de fortificații. Însăși prezența schițelor părea că este suficientă pentru a-l scoate din fire. Le făcu sul și le înghesui într-un colț, după care se întoarse la Duchez și la discuția despre ce vopsea și ce tapet urma să folosească. Câteva secunde mai târziu au fost din nou întrerupți, de data aceasta de către un ofițer arogant, care înlătură orice alte preocupări din atenția Oberbaufuhrerului și îi ordonă să treacă într-o încăpere alăturată biroului pentru a discuta ”probleme confidențiale”.

Duchez, rămas singur în cameră, înşfăcă imediat, cu o mişcare reflexă,schiţele. Până în clipa în care le-a avut în mână nu se oprise să segândească ce va face cu ele. Era inutil să încerce să le ascundă undevaasupra lui. Privirea lui disperată se opri asupra unui imens tablou al lui
Hitler agăţat pe peretele din spatele biroului Oberbauführer-ului. I se părea foarte puţin probabil ca tabloul să fie vreodată mutat şi, de asemenea, nupărea să existe vreun motiv ca cineva să se uite vreodată în spatele lui.Înghesui la repezeală sulul de schiţe între portret şi perete şi se întoarse lagrămada de vopsele şi tapete, chiar în momentul în care Oberbauführerul revenea în birou.

Idioţi! Nişte idioţi cu toţii! Toţi ăştia de pe-aici sunt nişte idioţi
nenorociţii urlă acesta.Apoi îl privi pe Duchez ca şi cum ar fi sugerat că nu trebuia să se
considere exceptat.

Vreun tâmpit a amestecat o grămadă de zahăr în ciment. Ce dracu’
să fac eu? Să-l scormonesc cu unghiile?
Din fundul gâtului îi ieşi un sunet de dezgust.

Hai să ne uităm o dată la mostrele alea ale dumitale, mârâi Oberbauführerul.
În cele din urmă, au stabilit ce culoare şi ce tapet să folosească. Lui Duchez i s-a spus să se prezinte luni dimineaţă la ora opt, sarcina lui urma să fie redecorarea birourilor Organizaţiei. Duchez plecă, după ce salută cu entuziasm şi zâmbi plin de înţeles spre portretul Führerului.
Era vineri. Îşi petrecu întregul sfârşit de săptămână într-o stare de frământare, îngrozit deodată de idioţenia pe care o făcuse, aşteptându-se să-i pice Gestapoul pe cap dintr-o clipă într-alta. Acum, gândind la rece, i se părea absolut evident că schiţele vor fi date dispărute în cel mult douăsprezece ore, şi că Oberbauführerul va arunca, fireşte, vina asupra lui. Nu numai că el era francez, şi în consecinţă, în mod automat suspect, dar petrecuse câteva secunde, în mod clar vitale, singur în cameră cu nenorocitele alea de schiţe. Era deja ca şi mort. Somnul nu se lipea de el. Colinda apartamentul de la un capăt la altul, în timp e nevastă-sa dormea sforăind, într-o fericită ignoranţă. Spaima, acea spaimă umedă, plină de sudoare, a anticipării nenorocirii, îl înnebuni
aproape. Se blestema pe sine şi-i blestemă pe englezii retraşi în insolenţa lor pe insula de peste Canal. Tropăitul unor bocanci grei pe caldarâm îl făcu să sară în sus ca o marionetă. Privi pe fereastră: O patrulă de poliţie, înarmată cu mitraliere uşoare, îşi făcea rondul. Raza unei lanterne puternice lumină apartamentul şi el se retrase în umbră, lângă perdele. Patrula îşi continuă
drumul. Duchez înşfăcă o sticlă de vin şi petrecu restul nopţii într-o transă alcoolică brăzdată de coşmarul despre Gestapo,
care imediat, îl trezea din beţie.
Gestapoul însă nu veni. Şi, în orice caz, până luni Duchez devenise aproape indiferent faţă de soarta sa. A pornit spre Organizaţie cu borcanele lui de vopsea şi cu pensulele şi constată că se obişnuise cu teama şi că nu-l mai tulbura aşa de tare acum. Îşi prezentă permisul de intrare, fu
percheziţionat de omul de gardă şi trimis la locul lui de muncă. În timpul weekend-ului, Oberbauführerul fusese transferat la un alt serviciu. Se părea că nimeni altcineva nu avea vreo idee despre ce este vorba, şi Duchez se trezi salutat cu guri căscate şi umeri ridicaţi când se prezentă fluierând în primul birou pe care trebuia să-l decoreze. În cele din urmă găsiră, cu greu,
un Stabsbauführer care mărturisi că auzise vag despre această intenţie. Stabsbauführerul, însă, era deocamdată ocupat cu artileria grea şi cu adăposturile, de care considera că este mult mai important să se ocupe, lăsând decorarea birourilor în grija altora.

— Dă-i drumul, fă ce ţi s-a spus să faci, zise el cu aroganţă. Nu mă bate pe mine la cap cu asta. Am altele pe cap, nu pot fi deranjat cu nimicuri de-astea.
Timp de două zile Duchez munci din greu la zugrăveala lui. Oamenii se obişnuiseră să-l vadă acolo şi, în majoritatea cazurilor, îl ignorau. Până în după amiaza celei de-a treia zile nu riscă să se uite în spatele portretului Führerului. Schiţele erau încă acolo. Nu se aştepta să fie, şi vederea lor îl
readuse în starea de panică de la început. Hotărî să le lase acolo, dar în ultima clipă le înşfăcă şi le ascunse într-un sul de tapet.
Pe când părăsea clădirea fu oprit de santinelă. Era un tip nou, unul pe care nu-l mai întâlnise, unul pe care nu-l cunoştea şi care n-avea încredere în el. Duchez simţi deodată că i se face rău. Omul îi pipăi buzunarele, se uită în sacul lui de pânză.
— Bun, poţi să pleci.
Duchez ieşea pe poartă.
— Stai o clipă! Ce ai în găleţile alea?
— Pap, spuse Duchez cu sfială.
— Pap?
— Pentru tapet.

Duchez arătă cu capul spre tapetul făcut sul, în aşa fel încât schiţele sä fie ascunse înăuntru.
— Aha? Neîncrezător, santinela mestecă cu vârful baionetei în masa vâscoasă din găleţi.
— În regulă, am vrut să fiu sigur. Din nefericire nu poţi avea încredere întotdeauna în francezi.
Duchez scoase un râs nefericit şi reuşi să plece pe picioarele lui ca din plumb. Imediat ce avu ocazia se prezentă la Café des Touristes, cartierul general al Rezistenţei în regiunea respectivă, şi predă tapetul împreună cu schiţele. Se bucura din toată inima să scape şi de unul şi de celelalte
deoarece acum până şi tapetul îl putea incrimina. De la Caen schiţele au fost duse pe ascuns la Champs.Elyssées. Maiorul Toumy, dându-şi seama de întreaga semnificaţie a loviturii, se
declară uluit şi debusolat. Aproape imediat adăugă însă că este puţin spus, dar nu are alte cuvinte.
— Fantastici Strălucit! declară el când îi reveni graiul.
Atinse schiţele cu un deget, mai curând cu nervozitate, ca şi cum ele s-ar fi putut sfărâma în pulbere.

Omul ăsta — cum îl cheamă? Duchez — omul ăsta a dat cea mai mare lovitură din întregul război… Şi ce spun acum, adăugă el, este tot prea puţin spus.