Blestemul pământului… fără Ion

Anno Domini 193… undeva în Ardeal

Bărbatul cărunt cu mâinile aspre de muncă avea o privire dură. Numai el știa cât muncise moșia boierului el, părinții și bunicii lui, fără a putea avea bucuria unui pământ doar al lor. Și acum, când în sfârșit își văzuse visul cu ochii, acesta era în pericol mare să se năruiască. Ei bine, el nu va permite una ca asta. ”Nu! Nu! Nu! Și când spun Nu, așa va rămâne! bătu el cu pumnul în masă de se zgudui casa. Pământul ăsta va rămâne la noi în familie! Moșii și strămoșii mei s-ar răsuci în mormânt să afle că se împart pământurile! Nu! Pământul va rămâne în familie! Cei din casă își plecaseră privirile. Numai nepotul lui încercă să se împotrivească ”Bunicule, dar nu mă pot căsători cu ea. E verișoara mea, fiica fiului tău! Suntem verișori primari, nu putem să ne căsătorim. Nu e voie!”

Bătrânul simți că i se ridică tensiunea ”Copile te vei căsători cu ea și gata! Pământul va rămâne în familie. Dacă nu, vă dezmoștenesc pe amândoi și o să intrați iar slugi la boier! Să vedeți și voi cum e când nu ai pământ nici să te îngropi în el!” Nepotul își mușcă buzele, dar își plecă fruntea ”Bine bunicule, așa o să facem… dacă așa vrei matale, așa o să facem…”

Într-adevăr, așa au făcut. Cei doi verișori s-au căsătorit între ei. Pământul a rămas în familie. O vreme. Apoi după câțiva ani cei doi verișori au avut o fată. Deși părea normală, fata a avut probleme psihice grave. După ce a crescut s-a căsătorit cu bărbatul pe care îl dorise, fără să întrebe pe nimeni. Între timp străbunicul ei murise iar o dată cu venirea comuniștilor pământul fusese luat de stat și băgat în C.A.P. Strănepoata bătrânului, născută din cei doi verișori avu un băiat. Apoi se despărți de soțul ei pe care pur și simplu îl alungă de acasă. Își crescu singură băiatul , dar ca o continuare a poveștii, la un moment dat și acesta o luă razna și plecă în lume ca să găsească găina cu ouăle de aur… Și mulți, mulți ani după ce nepotul ajuns și el bunic, murise la rândul lui, la sute de kilometri distanță, un bărbat încerca să deslușească ițele încâlcite ale poveștii cu pământul care trebuia să rămână în familie, chiar cu prețul distrugerii mai multor  familii de-a lungul a  patru generații, dar fără să găsească neapărat un răspuns. Și într-un târziu ajunse la concluzia că poate că omul respectiv avusese intenții bune la vremea lui, dar consecințele faptelor sale stârniseră peste ani un șir de drame la care fiecare dădea vina pe cei dinaintea lui… și asta se pare că ar fi blestemul pământului…

Memorialistică

Afară era încă noapte când Ionică se trezi brusc fără să mai aștepte sunetul ceasului deșteptător. Era vreo 4 dimineața, calculă el somnoros și trebuia să intre în schimbul 1 la serviciu. Știa că nu mai are mult până la pensie și abia aștepta să își pună uniforma în cui. Dar până atunci, își pregăti o cafea groasă și dulce, apoi aprinse televizorul ca să vadă știrile. Nimic interesant. Apoi își aminti că unul dintre colegii săi tocmai se pensionase cu o zi înainte și toți colegii l-au sărbătorit cu șampanie și pizza. Ce norocos, se gândi Ionică. Măcar a scăpat de toată nebunia  de la serviciu. Îmbrăcându-se cu mișcări bine-cunoscute de peste 30 de ani de când mergea la serviciu, Ionică își înnăbuși un căscat. Cafeaua fusese bună, dar abia aștepta să mai bea una la serviciu împreună cu o mică bârfă alături de colegii de birou. Cu toate că în ultima vreme, era cel mai bătrân din birou și chiar din toată firma.

Strada era pustie la ora aceea și Ionică o luă încetișor pe jos către serviciu. Chiar nu se grăbea. Îi plăcea să simtă aerul curat și zgomotele înfundate ale orașului care se trezea încet. Drumul spre serviciu îl parcurse relaxat, calculând în minte cât mai avea până să se încadreze în limita de vârstă pentru pensionare. Dar un gând răzleț îl nedumeri. Cum ieșise colegul său la pensie înaintea sa, fiindcă împreună își calculaseră la birou data ieșirii la pensie și colegul său mai avea de lucrat vreo trei săptămâni după ce Ionică s-ar fi pensionat. Ei, nu-i nimic, o să îi facă o vizită șefului chiar azi ca să lămurească și chestiunea asta. Fără să vrea, Ionică se trezi vorbind singur ca și cum ar fi vrut să îl convingă pe interlocutorul invizibil că merită și el să își agațe bocancii în cui după mai bine de 30 de ani de lucru.

Fără să își dea seama, Ionică tot vorbind singur, ajunse la poarta fabricii și intră salutându-și zgomotos colegii. Dar, spre uimirea lui, colegii se uitau la el ca la o fantomă. Ionică se încruntă nedumerit, mai ales că acolo se afla și colegul care ieșise ieri la pensie… de ce mai venise oare? Dar înainte să mai poată spună ceva, colegul său venise la el cu un zâmbet larg pe față și îl îmbrățișă: Ionică… ce faci frate? Deja ți s-a făcut dor de noi? Ieri a fost ultima ta zi de lucru… de azi ești pensionar… ieri te-am sărbătorit toți, nu mai ții minte? Hai să bem o cafea împreună, nu scapi tu așa ușor de noi…