Stalpul casei

Prolog

Noaptea de vara tarzie era destul de racoroasa si peronul micutei gari, era pustiu. Femeia se uita putin nedumerita in toate partile, fiindca acolo trebuia sa schimbe trenul, dar trenul  nu se zarea nicaieri. Cele doua mogaldete mici, una de 2 si cealalta de 4 ani se strangeau speriate langa ea, privind-o cu ochisorii lor mari. Femeia incerca sa isi calmeze bataile inimii si le zambi nepoteilor. „Stati linistiti, imediat vine trenul si ajungem la matusa acasa…” La un moment dat din intuneric se desprinsera doua umbre care veneau tacute spre ei.

Vine o vreme in viata cand, aproape  peste noapte, devii stalpul casei. Iei hotarari, conduci ostilitatile, ai toata puterea de decizie. Dar in acelasi timp, realizezi ca asta e o sarcina care te solicita timp de 24 de ore, 7 zile din 7, cam 25 de ani. Si dupa inceputul in forta, cam dupa cateva saptamani, intri in panica. Ai vrea sa cedezi toate responsabiltitatile si sa fugi unde vezi cu ochii. Deciziile pe care trebuie sa le iei nu sunt totdeauna placute si trebuie sa stii sa te impui fara ca sa folosesti agresivitatea fizica, pentru ca asta poate tot prostul. Si atunci realizezi ca nu e usor. Mai tragi uneori speranta ca poate te vei odihni noaptea in somn. Nici o sansa. Manute mici vor bate la usa camerei tale insotite de hohote de plans si strigand „Mamaaaa!!!”  tocmai cand ai reusit sa adormi. Si atunci buimac de cap te duci sa vezi ce e. Doar esti stalpul casei.

Cel mai greu e atunci cand nu iti ies cheltuielile, fiindca oricat de chibzuit ai fi, apar intotdeauna raceli neprevazute, sau alte motive temeinice care iti vor dezechilibra bugetul mai ceva decat uraganul Katrina. Si atunci respiri adanc si incerci sa te regrupezi. Nu poti da semne de slabiciune, tu esti vazut ca cel care le stie pe toate. Nu te astepta la recunostinta, fiindca vei avea parte doar de strambat din nas si comentarii. Si atunci incepi sa ii intelegi pe parintii tai. Si sa iti gasesti propriul sistem de rezistenta. Eu de exemplu numar zilele. Si mi-am acordat un termen de 1000 de zile ca sa pun lucrurile pe un drum normal. Asta inseamna 2 ani si 9 luni. Dupa care voi trage linie, imi voi numara firele albe si voi merge mai departe.

Dar cu mult inainte de cele 1000 de zile, la un moment dat, cand vei avea impresia ca ai totul sub control dar nimeni nu te apreciaza, te vei prabusi. Brusc si fara vreun semn prevestitor. Vei pica exact ca un copac taiat de la radacina. Nu vei mai fi bun de nimic. Si atunci vei vedea cu stupoare in ochii celor care esti ferm convins ca nu te apreciaza destul, groaza. Groaza ca nu se vor descurca fara tine, frica de a nu te pierde. Si atunci, asa bolnav la pat cum esti, realizezi ca esti iubit, ca ceilalti chiar sunt inspaimantati de faptul ca s-ar putea sa nu mai fii langa ei. Si asta te face sa te ridici din pat, sa ii linistesti si sa mergi mai departe. Pentru ca in fond si la urma urmei, tu esti stalpul casei.

Epilog

Cand cele doua umbre se apropiara, femeia ofta usurata. Erau unchiul si matusa ei, care venisera sa o astepte in gara. Desi trecuta prin viata, femeia simti un val de liniste. Unchiul ei, se uita cu drag la nepotei si ii spuse bunicii „Doar nu credeai ca o sa te lasam sa vii singura cu cei mici. Tu esti ca si copilul nostru, chiar daca acum esti bunica…” In departare se auzea huruind trenul care se apropia de gara…

Schimbarea prefixului

Prolog

Anno Domini 1986, undeva in Europa de est…

     Vlajganul de 16 ani se uita superior la piciul din fata lui numarand `71? Nu `72? Nu `73? Nu `74? Nu `75? Dda… Na, atunci du-te si joaca pe terenul ala mic, cu piticii, ca nu ai loc cu noi astia mari!! Pustiul pleca oftand. De fapt el era din ’77, dar daca le spunea, probabil il dadeau afara. La 9 ani nu te primeau la fotbal, insa taica-su vorbise cu antrenorul si ala daduse din  cap ca pustiul poate sa ramana la antrenamente. Ei lasa ca va ajunge el mare si o sa le arate lor…

    Nu stiu cum s-a facut, dar intotdeauna am fost cel mai mic. Incepand din clasa I cand aveam numai 6 ani si doua luni si am continuat asa pana am terminat facultatea. Mereu eram cel mai tanar, mereu colegii mei erau mai mari ca mine cu cateva luni, cu un an sau cu mai multi. Asa ca vrand nevrand, a trebuit sa accept statutul de praslea. Ca sa nu mai spun ca ziua mea de nastere cade tocmai in mijlocul verii, cand toata lumea e in vacanta, asa ca nu prea venea nimeni la petrecerea aniversara, deci inevitabil, saream peste ea. Cand am dat bacalaureatul, am fost singurul care era minor, mi-am sarbatorit majoratul odata cu cheful de promovare a bacalaureatului. Inutil sa va spun ca la facultate eram cel mai tinerel dintre sute de colegi, unii mai mari si cu 10 ani ca mine.

     Dar, asa cum spunea cineva, anii au trecut si la un moment dat, mai ales dupa ce am trecut de 35 de primaveri, am observat cu uimire si chiar stupoare ca nu mai sunt praslea. Bineinteles ca si la locul de munca in primii ani am fost considerat nou si fara experienta. Dar veteranii au disparut incetul cu incetul. Unii s-au pensionat, altii au plecat spre alte zari. Si acum, o data cu apropierea schimbarii prefixului din 3 in 4, am inceput sa vad lumea cu alti ochi. Gata cu „ala mic”, „tinere”, „junior”. Acum, desi figura mea nu arata, de multe ori sunt cel mai varstnic de la serviciu, ceea ce era de neconceput cu 10 ani in urma. Cand am de-a face cu colegi mai tineri care nu ma cunosc prea bine, ii intreb blajin cati ani aveau la Revolutia din 1989. Multi dintre ei casca ochii si recunosc ca nu erau nascuti, sau erau inca in scutece. Atunci zambesc si le explic pe un ton parintesc cum era atunci, de parca eu m-am nascut in vremea dinozaurilor, iar ei se uita la mine cum ma uitam eu la bunicul cand imi povestea despre luptele dintre rusi si nemti din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

    Pentru avantajul varstei nu trebuie sa faci nimic. dar absolut nimic. Pur si simplu sa astepti trecerea anilor si apoi sa fii destul de tupeist sa te folosesti de el. De fapt incepem sa il folosim inca din gimnaziu, cand un baiat de clasa a 7-a este mai puternic si mai vanjos decat unul de clasa a 5-a. Avantajul se mentine pana in clasa a 12-a. Apoi devii iar praslea o lunga perioada de timp. Dupa multi ani de zile, cand ai din nou avantajul varstei, descoperi ca nu mai ai rabdare. Avantul pionieresc al celor tineri te oboseste si nu poti tine pasul cu ei. Dar la orice critica venita din partea unuia mai tanar, poti pufni superior pe nari si sa ii trantesti replica „Tinere, o sa ma intereseze parerea ta atunci cand vei avea varsta mea. Deocamdata du-te si joaca-te cu masinutele in nisip.” Si argumentul asta e imbatabil, fiindca toata lumea accepta ca varsta superioara trebuie respectata prin ea insasi. Ca si durerea de oase cand te trezesti dimineata de parca ai fi jucat toata noaptea la o nunta.

Epilog

   Barbatul cu parul grizonat statea comod pe scaun ascultandu-l pe tinerelul de la birou cum perora de vreo jumate de ora ca este nemultumit de el si ca nu da dovada de implicare, deci e momentul sa isi schimbe comportamentul, sa lase totul deoparte si sa se dedice trup si suflet companiei. La un moment dat, politicos, omul cu parul grizonat ridica doua degete ca la scoala, semn ca vrea sa spuna ceva. Tinerelul se bloca si intreba rastit: Da, ce vrei?

            In primul rand, ii spuse calm omul in varsta, nu ne tutuim, ca nu am facut armata impreuna din cate imi aduc aminte. In al doilea rand din cate stiu , pe vremea cand eu si colegii mei ne rupeam spatele muncind, dumneata te scobeai cu degetelele in nas, mergeai in picioare pe sub masa si strigai „Uite mama, trece soldatii!!” Asa ca nu mai fa pe interesantul cu mine, ca nu tine. Habar nu ai pe ce lume traiesti si vii sa imi tii mie lectii despre implicare maxima si alte aiureli. Mai bine du-te repede acasa ca trebuie sa iti bei lapticul si sa te uiti la desene animate ca sa te faci baiat mare!!! Si omul cu parul carunt incepu sa ii hohoteasca tinerelului in fata, apoi iesi trantind usa de rasuna tot coridorul…