Implicare maximă

Nenea Jean nu avea chef de nimic. Era o zi de luni ploioasă și trebuia să meargă iarăși la birou. Nu mai avea chiar așa de mult până la pensionare, dar încă nu putea pur și simplu să tragă chiulul. Un moment se gândi să dea un telefon și să se prefacă bolnav, dar îi era lehamite să găsească un motiv cât de cât serios. Căscând din toate încheieturile, mâncă ceva în grabă și apoi o luă la drum spre birou. Acolo, mare bucurie. Îl găsi pe vechiul său coleg și impreună au savurat o cafea. Apoi încă una, depănând amintiri. După cea de a treia cafea, nenea Jean, la care cheful de muncă scădea vertiginos, urcă gâfâind treptele până la biroul său aflat la etajul al doilea. Ajuns în fața ușii, o descuie fără nici un chef, își aruncă haina în cuier, deschise televizorul pe un post de știri și se aruncă în fotoliul său care gemu sub greutatea de peste o sute de kilograme. Aruncă o privire sictirită peste birou și brusc, tensiunea o luă razna. Pe birou era o foaie de hîrtie, adică o lucrare cu numele lui pe ea. Primise ceva de rezolvat! Trebuia să lucreze, să muncească ceva, să transpire, să se dea de ceasul morții căutând soluții… Groaznic! Din cauza nervilor nici nu putea înțelege ce naiba scria pe foaia aia. Apoi, se decise cu greu să își caute ochelarii. După cîteva încercări îi găsi pe cei de distanță și încercă să descifreze scrisul de mână. Imposibil. După ce buchisi câteva slove, nu înțelese nimic. Cu un oftat se lăsă în spate pe fotoliul său și urlă…. Traiane!! Traiane!! După cîteva momente, ușa de la birou se deschise și un băiat mărunțel băgă capul pe ușă: ”Da, nea Jane? Probleme?”

Nea Jean arătă cu scârbă și greață spre coala de hârtie cu pricina. ”Traiane tată… ia vezi ce vrea deșteptu ăla cu reclamația lui cu tot…. că nu am ochelarii buni la mine.” Băiatul citi rapid scrisul mărunt și dădu aprobator din cap. ”Nea Jean, nu e greu, lasă că o rezolv eu și matale doar semnezi… mâine dimineață o să fie gata…” După câteva momente de gândire, Jean dădu aprobator din cap… ”Bine mă puștiule… dau o cafea mâine. Hai, ia beleaua asta din fața mea că mi s-a ridicat tensiunea numai când am văzut-o… trebuie să îmi iau medicamentele că nu mai pot, tremur tot”. Traian încuviință din cap și ieși pe ușă. Nenea Jean se întinse și mai comod la birou și avu un moment intenția să deschidă calculatorul ca să scrie un document. Dar nu avea nici un chef. Lasă că o să vadă el mâine că luni, nici iarba nu crește. Parcă ar mai bea o cafea, deși medicul îi interzise categoric să bea cafea. dar ce știe medicul? Niște ciudați cu tot cu halatele lor albe. Lasă că știe el mai bine. În timp ce vorbea cu el însuși, dădu din cap aprobator. Încetișor simți că îl ia obosela de la atâta efort intelectual și îl apucă somnul. Lăsă bărbia în piept și începu să sforăie încetișor.

La un moment dat, se auzi o bătaie în ușă. Jean deschise ochii morocănos. Sfios, Traian îl întrebă dacă nu vrea ceva de mâncare. Nenea Jean simți cum cafelele băute de dimineață cereau și ceva de mâncare. Dădu aprobator din cap și se hotârî să meargă la cantină să citească meniul. La cantină fu întâmpinat de un cor de saluturi și râsete. Bucuros că are cu cine sta la povești își luă o porție dublă de mâncare și se așeză la masa cea mai mare. Începu o discuție aprinsă cu mai mulți colegi. Începea să se simtă în largul lui. Mai comandă o porție de mâncare și un desert savuros. După vreo patru ore petrecute la cantină, timp în care colegii veneau și plecau, nea Jean realiză cu uimire și chiar stupoare că programul e pe terminate. Deci va trebui să plece spre casă. Nenea Jean se simțea mulțumit. O zi de luni foarte productivă, în care muncise cu spor. Oricum mai aveam cam un an până la pensionare, așa că trebuia să își menajeze sănătatea și să nu se omoare cu munca. Cum spunea un coleg cam de aceeași vîrstă, munca e doar pentru utilaje…

Rocada damei

Am făcut cunoștință cu jocul de șah în copilărie. Mulți ani, mama și bunica mea jucau șah în fiecare după-masă. Trei partide ca să nu fie discuție cu privire la învingător. În momentele alea nu aveam voie să ne apropiem de cele două jucătoare. Bunica își pierdea repede concentrarea și riscam să își piardă o piesă importantă, ceea ce atrăgea represalii rapide asupra noastră, a copiilor. Personal nu îmi plăcea șahul. Mi se părea prea static și prea complicat. Mie îmi plăcea să bat mingea aia de 18 lei până o spărgeam. Sau să arunc cu pietre în borcane aranjate frumos pe stâlpi de beton cu fire electrice pe ele. Normal că borcanele se spărgeau. Unele din ele aveau murături stricate în ele și zeama lor curgea pe stâlpi. Foarte haios.

Pe la 11 ani după ce ne-am mutat la bloc, am avut un vecin cu trei ani mai mic, care mânca șah pe pâine. Nu îi plăcea să alerge sau să joace fotbal. Ieșea afară cu tabla de șah în mână și căuta un partener. La început am crezut că îl pot bate ușor, dar am încasat-o așa de rău, că am început să urăsc șahul. Vecinul meu participa la turnee pentru copii și de cele mai multe ori se clasa în primii trei. Bravo lui. După ce am crescut, am mai jucat de cîteva ori cu mama, dar luam bătaie mai ceva ca Robert de Anjou la Posada. Atunci mă enervam, pe bună dreptate și cu lacrimile curgând șiroaie pe obraji, refuzam să mai joc. Uneori mama mă lăsa să câștig și atunci mă simțeam ca Lev Petrosian, Mihail Botvinik și Gary Kasparov la un loc. Normal că nu mă prindeam de fentă și credeam că am câștigat pe bune. Până la urmă am ajuns la concluzia că poți fi bun la sah dacă ești născut pentru așa ceva, deci am rămas la jocurile mele de fotbal și spart borcane aranjate pe stâlpi.

Zilele trecute un coleg, mare amator de seriale și mâncare bună mi-a spus de un serial nou și foarte interesant. Despre o femeie genială la șah care își doboară toți competitorii. În aceeași seară am intrat pe net și am văzut toate episoadele, până noaptea târziu. Da, am rămas impresionat. Serialul este foarte bun. Din păcate nu este inspirat din realitate, dar partidele prezentate în film au fost jucate în realitate. Dacă nu ați văzut Gambitul Damei, vă sfătuiesc să o faceți. De preferință într-un weekend cu un bol mare de popcorn lângă voi. Să nu vă mirați dacă după aceea veți deveni un fan împătimit al șahului. În fond și la urma urmei, șahul este un sport la minții și al dezvoltării sinapselor neuronale. Și în ultima vreme se pare că avem nevoie tot mai mult de asta. Iar dacă dintr-o eroare nefericită pierdeți partida, puteți lua piesele și să șe aruncați în capul adversarului… vă veți simți mai bine după aceea… când le veți căuta în genunchi și în coate prin toate colțurile camerei…

Epilog

Mișcarea din titlu nu există în șah. Dama nu face rocadă