Nenea Jean reloaded

Dimineața era noroasă și nenea Jean se simțea bine dispus. Primele două cafele le dădu gata în jumătate de oră povestind cu colegii mai tineri. Azi era hotărât să nu lucreze nimic, așa că, ajuns în birou se uită cu scârbă și greață la cele două lucrări pe care tocmai le primise. Hotărâ să le arunce într-un colț de birou până săptămâna viitoare. Dădu drumul la televizor și se delectă cu o țigară, deși de vreo doi ani era interzis fumatul în spații închise. Asta îl făcu să savureze țigara cu și mai mare poftă.

La un moment dat nenea Jean își aminti că de vreo două zile nu îl văzuse pe Traian. Să fie oare bolnav? Nea Jean se ridică cu greu din scaunul care scârțâia din toate încheieturile și cu pași apăsați purcese spre biroul colegului său. Deschise ușa și rămase uluit în prag. Biroul pe care îl știa ordonat era plin de hârțoage aruncate alandala, iar Traian, alb la față și încercănat, abia se vedea de după maldărul de hârtii. Traian se opri din scris și îi aruncă o privire disperată către nea Jean. ”Îmi cer scuze nenea Jean, dar nu apuc să termin tot ce mi-au dat. Nu te pot ajuta deocamdată, îmi pare rău. O să fac sărbătorile astea la birou… îmi cer mii de scuze…” Nea Jean se uită cu milă la Traian, îi spuse vreo două cuvinte de încurajare și ieși pe ușă. Închise ușa după el și brusc constată cu uimire și chiar stupoare că nu putea să își miște picioarele. Pe moment crezu că îl lovise damblaua, dar era altceva. Privirea aceea… privirea aceea a lui Traian o știa de undeva. Brusc își aminti. În urmă cu peste douăzeci de ani, Jean mic și slab în spatele unui birou se chinuia cu un munte de hârtii de rezolvat. Îngropase amintirile acelea cât putuse el de adânc, ca să nu se mai întoarcă niciodată, dar acum erau acolo, lângă el, aproape palpabile. Încă simțea în nări mirosul cernelii de la mașina de scris cea veche. Dacă întindea mâna aproape că putea să o atingă.

Brusc nea Jean simți cum sângele îi năvălește în tot corpul. Înjură hotărât și trase un picior la ușa de la biroul lui Traian că aproape o rupse. Bietul Traian se sperie când îl văzu în pragul ușii. ” Traiane… lasă hârtia aia jos în momentul ăsta!! Dă-te de la birou și fugi jos după două cafele! Mari și negre! Urgent!” După un moment de buimăceală, Traian ieși aproape în fugă din birou. Nea Jean își scoase ochelarii, se așeză tacticos în scaun și începu să pună în ordine toată hârțogăraia aia haotică. Mai întâi sortă ce era urgent, apoi le puse în ordine cronologică, apoi în ordine alfabetică. După ce hârtiile erau așezate ordonat pe birou, începu să le rezolve. Una, două, zece, douăzeci. Nenea Jean vorbea de unul singur, mormăind, în timp ce teancul de lucrări se micșora, iar Traian îl privea cu gura căscată, incapabil să înțeleagă ce se întâmplă. Unde era nenea Jean care înjura și când avea de rezolvat și cea mai simplă lucrare? Tânărul clătina încetișor din cap și privea cum nenea Jean părea că e posedat. După ce ultima hârtie a fost pusă la locul ei, nenea Jean se uită la tânărul său coleg, acum complet amuțit. ”Măi copile, dacă te mai stresează ăștia cu tâmpenii din astea să vii să îmi spui. Hai, ia-le și du-le la semnat. Și să nu sufli vreo vorbă despre mine că te ia mama lu proces verbal, ai înțeles? Și de sărbători te duci acasă ca tot omul și te bucuri de ai tăi, comprende? Hai, ia astea de aici și să mergem la cantină că nu mai pot de foame” Și nenea Jean începu să coboare treptele fredonând un cîntecel. Simțea că ar putea devora un bizon pus la proțap și vreo șapte halbe de bere… de un litru

Un film bun

Copil fiind, am crescut cu poveștile despre echipa de fotbal a Braziliei din 1970, campioană mondială. Toată lumea era de acord că Pele a fost și va rămâne cel mai bun jucător de fotbal din lume, deși se mai vehiculau nume ca Tostao, Eusebio, sau Garrincha . La un moment dat, într-o seară de sâmbătă am văzut un film din 1981 intitulat ”Drumul spre victorie”, în care Pele, alături de alți fotbaliști, prizonieri într-un lagăr de concentrare nazist, jucau un meci împotriva unei echipe formată din jucători germani, blonzi, tipic arieni. Nu îmi aminteam sfîrșitul filmului, dar știu că la un moment dat am sărit efectiv din fotoliu strigând Gooooollll, ca la un meci adevărat, în timp ce bunica mea le explica ceva de mamă, nemților din film. Bunica trăise războiul și îi detesta din tot sufletul pe nemți.

După vreo douăzeci de ani, datorită internetului am putut să revăd celebrul film, care întradevăr se numea Victory. Povestea începe într-un lagăr de prizonieri de război din Germania nazistă, unde sunt deținuți mai mulți fotbaliști englezi care și-au organizat o echipă de fotbal. Germanii vor ca ei să joace împotriva echipei naționale a Germaniei pentru a arăta lumii întregi superioritatea nemților. Meciul urmează să se joace la Paris pe stadionul Colombel. Vrând nevrând, englezii acceptă și cooptează în echipă cîțiva prizonieri de alte naționalități. Unul dintre ei, interpretat de Sylvester Stallone dorește din răsputeri să evadeze, așa că aranjează ca la pauza meciului toată echipa de fotbal a prizonierilor să evadeze cu ajutorul Rezistenței Franceze.

Filmul este bine gândit, toate pregătirile pentru marele meci se intensifică, astfel încât echipa prizonierilor ajunge la Paris escortată de trupele naziste pentru a fi învinsă de naționala Germaniei. Meciul începe în forță. Nemții, infatuați, aroganți și enervanți, faultează tot timpul și reușesc să conducă echipa prizonierilor cu 3-0. Englezii nu se regăsesc și par să fi uitat complet jocul de fotbal. Apoi, după multe încercări nereușite, prizonierii înscriu și ei un gol. Bucurie mare. La pauză, englezii sunt pe cale să evadeze, dar Pele, care joacă un rol magistral, îi spune agitatului Stallone că meciul nu e un simplu meci. Pot să-i învingă pe nemți, chiar dacă arbitrul îi ajută.

Repriza a doua meciului schimbă total povestea. Prizonierii nu mai sunt împiedicații din prima repriză și își aduc aminte că trei dintre ei (Pele, Bobby Moore și Osvaldo Ardilles) sunt campioni mondiali la fotbal, iar ceilalți sunt jucători profesioniști, spre deosebire de germani care sunt nima-n drum. Spre finalul filmului, când prizonierii sunt conduși cu 3 -2, fiindcă au un gol anulat de arbitru, iese la rampă Pele și înscrie un gol magistral, care o să vă facă să săriți de pe canapea strigând Goooooolllllll!!!! Meciul se termină la egalitate, dar în frenezia finalului, spectatorii francezi năvălesc pe stadion, ajutându-i pe prizonieri să se piardă în mulțime.

The end