Publicat de: antiqul | 14 Septembrie 2017

Despre Bogdănel și nu numai

Primele serbări pe care mi le aduc aminte sunt cele din clasele I-IV. Mai mult ca sigur că am avut parte de ele și la grădiniță, dar memoria mea refuză să facă un efort atât de mare. De fiecare dată, ritualul era cam la fel. Tovarășa (da da, tovarășa) învățătoare ne distribuia fiecăruia câte o strofă dintr-o poezie patriotic-muncitorească pe care noi trebuia să o învățăm ca pe Tatăl Nostru (eram în anii `83-`87). Asta era  în ton cu Epoca de Aur când la fiecare serbare trebuiau  glorificate faptele de mare eroism ale Tovarășului. Apoi urmau piesele umoristice în care de fiecare dată participanții, foarte emoționați la vederea părinților și a bunicilor din sală, uitau ce aveau se spus și deveneau o înșiruire de ăăăă…mmm…îîî… Bieții părinți suportau cu stoicism bâlbele noastre și apoi ne aplaudau frenetic. Și ca o încununare a tuturor talentelor literar-artistic-muzicale ale clasei noastre pe scenă apărea Bogdănel. Copilul firav și speriat era un demn urmaș al lui Paganini (nu dășchide goagălul că te sparg, nu știi cine e Paganini???) și la fiecare serbare ne încânta cu o partitură- aceeași de fiecare dată- în care pur și simplu chinuia biata vioară până când exploziile de aplauze ale colegilor și părinților exasperați îl forțau să înceteze teroarea acustică. Bietul Bogdănel a emigrat cu familia în Franța prin 1988 și nu mai știu nimic de el, dar vă rog să mă credeți că performanțele lui violonistice semănau perfect cu mienunatul pisicuțelor care se adună seara în spatele blocului meu. Oricum, după reprezentația de vioară, aplauzele și strigătele de Bravo!!! erau atât de puternice încât era clar că serbarea atinsese limita răbdării părinților și se trecea la degustarea de prăjituri și Brifcor…

Epilog

Anno Domini 200… undeva într-o unitate militară.

Rupți de foame și de oboseală, cei trei soldați cotrobăiau prin birouri după ceva de mâncare, dar fără prea multă speranță. La bucătărie nu mai găsiseră nimic și până la masa de dimineață era mult. La un moment dat, în disperare de cauză încercară și în biroul maiorului. Firește nu era nimic de mâncare, dar privirea le căzu pe o valiză diplomat lângă care se afla o pungă cu ouă de găină. Nu aveau unde să fiarbă ouăle, așa că erau gata să plece de acolo, când unul dintre ei se duse hotărât la geanta diplomat. Deschise geanta în care se aflau mai multe documente mai mult sau mai puțin secrete și cu grijă scoase ouăle din pungă așezându-le calm în geantă. Apoi închise geanta încetișor și o puse pe scaunul maiorului. În momentul următor își luă avânt și trase un șut puternic în valiza plină cu ouă crude. Valiza zbură în capătul celălalt al încăperii. Ceilalți doi soldați prinseră curaj și timp de vreo două minute au dat cu  bocancii în valiză de parcă era o minge de fotbal. Apoi o șterseră de praf și o așezară cu grijă pe birou. În secunda următoare fugeau cât puteau de repede spre dormitoare. În spatele curții maiorul urla din răsputeri la un grup de soldați nou veniți ”DREEEPȚI… CULCAT… DREEEPȚI… CULCAT…”

Strict autentic

Anunțuri
Publicat de: antiqul | 11 Septembrie 2017

Puiul de stejar

Prolog

Bătrînul cel molcom mîngâie încetișor trunchiul firav. Era atât de delicat și mai avea mult până să se poată ține pe picioare. În fiecare zi acumula tot mai multă putere, dar mai avea de tras până să poată răzbi în fața furtunii de la nord est. Și furtuna venea când te așteptai mai puțin. Vânturile turbate îndoiau bietul trunchi mai mai să-l rupă și bătrânul își frângea mâinile de deznădejde că nu îl poate ajuta. Apoi, după ce furtuna își făcea de cap, bătrînul cu inima îndoită de teamă examina îndeaproape rănile puiului de stejar și le oblojea. Pe cât de ușor îi apăreau rănile după furtună, pe atât de greu reușea batrânul să i le vindece.

Cam de fiecare dată când începem ceva, mai devreme sau mai târziu ne facem un plan. Și încercăm pe cât posibil să ne ținem de acel plan. Doar că uneori, la fel ca în poveștile cu zâne, cineva își bagă nasul și ține cu tot dinadinsul să ne strice acel plan. Și atunci începe o luptă surdă cu timpul. La fel ca și în legenda meșterului Manole, încercăm să construim cât mai mult și ne rugăm ca noaptea să se strice cât mai puțin din ce am construit. Uneori reușim, alteori nu, dar totul e să nu renunțăm. Începem să ne punem mintea la contribuție și încercăm să ghicim următoarea mutare a adversarului. Ca la șah. Încercăm să intrăm adânc de tot în mintea celuilalt ca să îi ghicim următoarea sau următoarele mutări pentru ca sa i le putem contracara. Pentru că nu vrem ca ceea ce construim cu trudă și nopți nedormite să fie redus la un morman de moloz.

Problema e însă că materialul cu care lucrăm în primii ani e foarte moale și ușor influențabil. Nu știe nici el cine îi vrea binele și poate fi ușor păcălit. Și atunci trebuie jucat pe cartea integrității. Ține-ți promisiunile, nu îl minți, explică-i ce e bine și ce e rău. Și roagă-te ca la următoarea întâlnire cu furtuna, aceasta să nu îl doboare cu totul. După o vreme în care vei avea impresia că scrii pe apă și vorbești cu pereții, vei constata cu surprindere că tot ce ai spus tu s-a întipărit foarte bine în mintea lui fragedă. Și lună după lună, furtuna va fi tot mai slabă, până când se va plictisi de tot și va dispărea complet. Nu vă faceți iluzii, în timpul ăsta voi veți încărunți și veți avea nopți nedormite cu duiumul. Dar, la un moment dat luminița de la capătul tunelului se va transforma într-o zi plină de soare și lumină.

Epilog

Parcă în ultima vreme drumul spre firavul copăcel devenit între timp un stejar falnic, era tot mai lung și bătrînul era conștient că va veni o zi în care nu va mai putea urca pe cărarea aceea. Dar până atunci mai trebuia să treaca multă apă pe micul râu care curgea domol în vale

P.S. Dacă după citirea articolului sunteți puțin nedumeriți încercați să înlocuiți micul stejar cu un suflet de copil

Am descoperit de puțină vreme blogul lui Mihai și fiindcă m-am distrat pe cinste citindu-i articolele, promit că urmatorul articol va fi vesel și relaxant…

Older Posts »

Categorii