Profu de geografie

Anno Domini 199…. undeva în vest…

Supărată foc, profesoara de matematică izbi ușa clasei și ieși pe coridorul înțesat de elevi care se bucurau de pauză. În urma ei lăsase un toptan de note de 3 și 4. Disperați, elevii de-a XII-a se luaseră cu mâinile de cap și se uitau prostiți la tabla plină de integrale. Analiza matematică le venise de hac și nici cei care jinduiau să dea examen de admitere la politehnică nu scoteau mai mult de un șase și ăla vai de mama lui.

Cu fețele alungite de necaz, elevii nici nu îl observară pe lunganul bărbos care intrase pe ușă și se prezentă drept noul lor profesor de geografie. Inițial au vrut să îi spună să se ducă învârtindu-se cu tot cu geografia lui, că pe ei îi păștea corigența la matematică și adio intrat în BAC. Profesorul, proaspăt absolvent de geografie, i-a întrebat zâmbind ce s-a întâmplat. Majoritatea nu l-au băgat în seamă, dar vreo doi i-au arătat cu degetul tabla pe care rânjeau parcă în bătaie de joc semnele apocaliptice de analiză matematică. Profesorul cel tânăr se uită cu atenție la tablă, își mângâie bărbița și începu să vorbească singur ”Aha… da… frumoase exerciții… în liceu am fost olimpic la matematică… era o pasiune de-a mea… apoi am intrat la geografie…” Băieții, turbați, convinși că ăla își bate joc de ei, erau gata gata să îi arunce cu ceva în cap, dar profesorul nu îi observă. Privind cu atenție exercițiile de pe tablă, rămase ca temă de casă pentru elevi, profesorul luă o cretă și începu să scrie, vorbind întruna ”Ah, da… uite aici, dacă înmulțim cu x pătrat și adăugăm radical din epsilon putem duce integrala la bx pătrat logaritm natural de sx pătrat…, apoi, aici putem scoate din ecuație….” Încetul cu încetul în clasă se lăsă o liniște deplină. La început neîncrezători, băieții iși scoaseră caietele de matematică și copiau rezolvarea integralelor făcută de profesorul cel tânăr. Una, apoi încă una, și apoi la un moment dat, toate integralele alea înfiorătoare ședeau cuminți, rezolvate complet. Profesorul continua să murmure de unul singur, apoi se uită spre clasă. Băieții, la început mai timid, apoi din ce în ce mai tare strigau ” Mulțumim domn profesor, ne-ați salvat!! Trăiască profu de geografie! Să trăiască domn profesor de geogra! Uraaa… să trăiască domn profesor, hip hip huraaaaaa!!!! De trei ori ura pentru domn profesor de geografie!!! S-o ia naiba pe baba de matematică!!!! Trăiască cel mai bun profesor, domnul profesor de geogra!!!” Clasa posomorâtă se transformase într-un adevărat vulcan în erupție. Băieții l-au înconjurat pe profesorul cel tânăr și a urmat o îmbrățișare de grup, ca la fotbal după ce echipa câștigă meciul.

Începând din ziua aceea un adevărat miracol se petrecea de fiecare dată când băieții aveau oră de geografie. A doua zi, toată clasa avea tema la matematică făcută impecabil. Profesoara era incapabilă să înțeleagă ce se întâmplă. Bineînțeles că dacă îi scotea la tablă, băieții erau praf și pământ de flori, dar măcar tema era de nota 10. Profesorul de geografie le ceruse să nu divulge secretul, mai ales că era la începutul carierei și nu vroia probleme cu profesoara de matematică, femeie în vârstă, în prag de pensionare.

Anii au trecut și băieții au terminat cu chiu cu vai liceul, apoi au plecat în lumea largă. Dar de fiecare dată când se întâlneau, inevitabil o pomeneau pe profesoara de matematică. Și apoi un oftat… ”Să-i dea Dumnezeu sănătate la profu de geogra că ne-a scos din mare necaz… oare pe unde o mai fi acum?”

P.S. Nu mi-aș fi adus aminte de orele de matematică dacă ieri nu l-aș fi întâlnit în oraș pe un fost student la matematică pe care doamna profesoară îl avea în practică și pe care îl teroriza mai tare ca pe noi. Am încercat să îl combinăm să ne mărească puțin notele la matematică, cu niște extemporale copiate, dar îi era așa de frică de ea că a refuzat categoric. Așa că tot cu profu de geogra ne-am scos mediile… să îi dea Dumnezeu sănătate

Nenea Jean reloaded

Dimineața era noroasă și nenea Jean se simțea bine dispus. Primele două cafele le dădu gata în jumătate de oră povestind cu colegii mai tineri. Azi era hotărât să nu lucreze nimic, așa că, ajuns în birou se uită cu scârbă și greață la cele două lucrări pe care tocmai le primise. Hotărâ să le arunce într-un colț de birou până săptămâna viitoare. Dădu drumul la televizor și se delectă cu o țigară, deși de vreo doi ani era interzis fumatul în spații închise. Asta îl făcu să savureze țigara cu și mai mare poftă.

La un moment dat nenea Jean își aminti că de vreo două zile nu îl văzuse pe Traian. Să fie oare bolnav? Nea Jean se ridică cu greu din scaunul care scârțâia din toate încheieturile și cu pași apăsați purcese spre biroul colegului său. Deschise ușa și rămase uluit în prag. Biroul pe care îl știa ordonat era plin de hârțoage aruncate alandala, iar Traian, alb la față și încercănat, abia se vedea de după maldărul de hârtii. Traian se opri din scris și îi aruncă o privire disperată către nea Jean. ”Îmi cer scuze nenea Jean, dar nu apuc să termin tot ce mi-au dat. Nu te pot ajuta deocamdată, îmi pare rău. O să fac sărbătorile astea la birou… îmi cer mii de scuze…” Nea Jean se uită cu milă la Traian, îi spuse vreo două cuvinte de încurajare și ieși pe ușă. Închise ușa după el și brusc constată cu uimire și chiar stupoare că nu putea să își miște picioarele. Pe moment crezu că îl lovise damblaua, dar era altceva. Privirea aceea… privirea aceea a lui Traian o știa de undeva. Brusc își aminti. În urmă cu peste douăzeci de ani, Jean mic și slab în spatele unui birou se chinuia cu un munte de hârtii de rezolvat. Îngropase amintirile acelea cât putuse el de adânc, ca să nu se mai întoarcă niciodată, dar acum erau acolo, lângă el, aproape palpabile. Încă simțea în nări mirosul cernelii de la mașina de scris cea veche. Dacă întindea mâna aproape că putea să o atingă.

Brusc nea Jean simți cum sângele îi năvălește în tot corpul. Înjură hotărât și trase un picior la ușa de la biroul lui Traian că aproape o rupse. Bietul Traian se sperie când îl văzu în pragul ușii. ” Traiane… lasă hârtia aia jos în momentul ăsta!! Dă-te de la birou și fugi jos după două cafele! Mari și negre! Urgent!” După un moment de buimăceală, Traian ieși aproape în fugă din birou. Nea Jean își scoase ochelarii, se așeză tacticos în scaun și începu să pună în ordine toată hârțogăraia aia haotică. Mai întâi sortă ce era urgent, apoi le puse în ordine cronologică, apoi în ordine alfabetică. După ce hârtiile erau așezate ordonat pe birou, începu să le rezolve. Una, două, zece, douăzeci. Nenea Jean vorbea de unul singur, mormăind, în timp ce teancul de lucrări se micșora, iar Traian îl privea cu gura căscată, incapabil să înțeleagă ce se întâmplă. Unde era nenea Jean care înjura și când avea de rezolvat și cea mai simplă lucrare? Tânărul clătina încetișor din cap și privea cum nenea Jean părea că e posedat. După ce ultima hârtie a fost pusă la locul ei, nenea Jean se uită la tânărul său coleg, acum complet amuțit. ”Măi copile, dacă te mai stresează ăștia cu tâmpenii din astea să vii să îmi spui. Hai, ia-le și du-le la semnat. Și să nu sufli vreo vorbă despre mine că te ia mama lu proces verbal, ai înțeles? Și de sărbători te duci acasă ca tot omul și te bucuri de ai tăi, comprende? Hai, ia astea de aici și să mergem la cantină că nu mai pot de foame” Și nenea Jean începu să coboare treptele fredonând un cîntecel. Simțea că ar putea devora un bizon pus la proțap și vreo șapte halbe de bere… de un litru