Nu am compus niciodata poezii. Intotdeauna mi s-a parut foarte greu sa compui o poezie care sa aiba si rima si sa nu fie, vorba lui Eminescu, „cuvinte goale ce din coada au sa sune”. In clasa a 6-a diriginta mea care era profesoara de limba romana, a observat niste vagi calitati literare la subsemnatul si m-a trimis la cenaclul literar al elevilor care se desfasura la Casa Pionierilor si Soimilor Patriei (ne aflam in anul de gratie 1988) din Timisoara. Ajuns acolo, impreuna cu alti colegi, primul lucru pe care l-am remarcat a fost frumusetea delicata profesoarei de la cenaclu, pe care din pacate nu mai retin cum o cheama, dar ii prezint respectele mele pe aceasta cale daca dumneai sau cineva care o cunoaste citeste acest post. Pentru un pustan de 11 ani, dragostea e lucru mare, asa ca eu m-am indragostit pana peste cap de profesoara de la cenaclul literar si frecventam cenaclul de 2 ori pe saptamana (ca mai des nu se tinea cenaclul). Am observat ca doamna profesoara prefera elevii care compuneau poezii, ceea ce pentru subsemnatul era echivalentul cu a scrie si citi in chineza, deci nici o sansa. Ca sa nu raman totusi de caruta, am incercat sa compun lucrari in proza cat mai socante pentru a atrage atentia celei pe care o adoram in secret (daca nu ati retinut e vorba de profesoara de la cenaclul de limba romana). Asa ca ma dadeam de ceasul mortii si scoteam niste fragmente de proza de se lua biata femei cu mainile de cap cand imi citeam compozitiile. Oare de ce? Fiindca in toate operele mele de arta oamenii se impuscau, isi taiau gaturile si mai ales isi aruncau cu grenade de razboi unul in cap la altul. Bineinteles ca rata de supravietuire a personajelor mele era undeva la 0,5%. Degeaba incerca biata femeie sa ma indrepte catre ceva mai pasnic, ca de mine nu se lipeau asemenea ganduri pacifiste. Spre norocul profesoarei, a venit vacanta de iarna si nu m-am mai dus la cenaclul literar. Dupa aceea, datorita unor note deosebit de proaste la matematica, mi s-a interzis participarea la cenaclul literar de catre doamna diriginta care probabil ca sigur aflase ce scriitor de romane de groaza in devenire avea in clasa ei. De atunci nu am mai vazut-o pe doamna profesoara de la cenaclu…
In alta ordine de idei, in anul 2002, in timp ce lucram de noapte la o institutie am gasit afisata in mai multe birouri o poezioara care mi-a placut mult de tot. Pana la urma am retinut-o, dar acum cand am incercat sa mi-o aduc aminte am observat ca anumite versuri le-am uitat. Ca sa nu raman de caruta, am dat search pe Google si am gasit-o. Poezia face parte din lirica norvegiana si ma gandesc ca poporul norvegian pe care il salut pe aceasta cale cu traditionalul „Likke til” nu o sa-mi ceara drepturi de autor daca public poezia aici…
Învaţă de la toate
” Învaţă de la ape să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum,
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui,
Învaţă de la piatră cât trebuie să spui,
Învaţă de la vântul ce adie pe poteci
Cum trebuie prin lume, de liniştit să treci.
Învaţă de la toate, căci toate sunt surori,
Cum treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori
Învaţă de la vierme, că nimeni nu-i uitat
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la vultur, când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică să vezi povara ei
Învaţă de la greier, când singur esti să cânţi,
Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi.
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător,
Ia seamă, fiu al jertfei prin-lumea-n care treci,
Să înveţi din tot ce piere, ca să traieşti în veci! „
Antiqul's Blog 