Atunci am fost impreuna…

In urma cu cateva saptamani am vazut la bunica sotiei mele acasa o fotografie. Era o fotografie de grup, ingalbenita de trecerea anilor, in care apareau mai multe persoane pe care nu le cunosteam, dar mi-am dat seama ca era vorba de o familie. Fotografia era facuta in 1939 si am aflat ca la scurt timp dupa aceea, familia aceea a afost nevoita sa emigreze din cauza razboiului. Minute in sir am uitat cu desavarsire unde ma aflam si am incercat sa patrund in atmosfera din fotografie. Uitandu-ma la fiecare membru al familiei vedeam trairile de pe chipul lor si parca ma aflam alaturi de ei, la mii de kilometri distanta si peste 70 de ani in urma, cand se adunasera pentru fotografie. Ce vedeam pe chipul lor era SPERANTA. Probabi cei mari stiau ca vor urma luni si ani grei de atunci incolo, dar in acel moment erau alaturi unii cu ceilalti si imi dadeau sentimentul unei familii adevarate, in care cei mari si cei mici se ajuta si se sprijina reciproc. Si am mai simtit ceva in fotografie. Oamenii aceia stiau ca urmeaza sa plece departe de casa lor si nu se vor mai intoarce poate, niciodata. Nu e vorba neaparat de o casa in sensul propriu, ci de ACASA, locul acela care pentru fiecare dintre noi inseamna mai mult decat oricare alt loc de pe lumea asta.

Sunt adeptul fotografiilor. Dar nu al celor facute doar de dragul de a fi. Intotdeauna in fotografie imi doresc sa apara toti cei care sunt la evenimentul respectiv, toti prietenii, colegii etc. De ce? Fiindca poate chiar a doua zi, drumurile noaste se vor desparti si atunci macar sa ne aducem aminte de cei care am fost acolo. In urma cu cativa ani, dupa o sedinta deosebit de tensionata la locul de munca, din aia cu reprosuri si autocritici, seful nostru in virtutea inertiei, ne-a intrebat daca vreunul din noi avem vreo problema de ridicat. Vazand ca ceilalti isi feresc privirea, am propus sa facem si noi niste fotografii de grup cu toti cei care lucram acolo. Propunerea mea a starnit hohote de ras si constatarea ca „Lasa ma, ca nu suntem noi asa de fotogenici…” Vreti sa stiti urmarea? In cateva saptamani grupul s-a destramat, la ora actuala nu mai lucrez cu nici unul din colegii de atunci si ce e mai dureros, am aflat de curand ca unul dintre colegi nu mai e printre noi. M-as fi bucurat daca macar am fi avut o fotografie la care sa privesc si sa pot spune „ATUNCI AM FOST IMPREUNA…”

Fiindca tot vorbim de fotografii, sunt sigur ca multi dintre voi, sau poate toti ati vazut filmul Titanic din 1997 cu Leonardo di Caprio si Kate Winslet. Stiti care parte m-a emotionat pe mine? La sfarsitul filmului, atunci cand in cateva secvente sunt prezentate fotografii ale eroinei in diverse ipostaze. Fotografiile acelea imi aratau ca a reusit sa isi traiasca viata si s-a bucurat din plin de ea, asa cum i-a promis salvatorului ei. Stiu ca cele doua personaje nu au existat cu adevarat la bordul Titanicului, dar forta si determinarea cu care se agatau de viata in fiecare moment m-au facut sa stau cu sufletul la gura tot filmul… „Daca sari tu, sar si eu…”

La final am cautat pentru voi cateva fotografii vechi care mi-au placut, fiindca am vazut la oamenii care apar acolo sentimentul ca apartin unui grup si se bucura de acel moment, fiindca nu se stie ce la va aduce ziua de maine.