Am vazut zilele trecute un documentar pe National Geographic in care se povestea cum a fost construit Barajul Hoover intre anii 1931-1936. Pe langa cifrele aiuritoare cu milioane de tone de beton, pietris si altele, m-a surprins cum unul dintre cei care au lucrat acolo spunea senin „Zile libere? Aveam 2 zile libere NEPLATITE pe an: 4 Iulie si Craciunul. In restul zilelor lucram cate 12 ore pe zi sau chiar mai mult.”
Tin minte cand m-am angajat prima data am avut un soc. Sa stau 8 ore intr-un loc de munca timp de 30 de ani mi se parea o absurditate. Pur si simplu ma gandeam ca nu mai imi ramane timp pentru mine, ca ziua trece si eu nu am timp sa fac nimic. Ca sa fie si mai „distractiv” nu imi placea nici programul, nici ceea ce lucram, aveam nevoie de un job si inca mintisem din greu la interviu ca sa ma accepte. Vineri de la ora 12 deja nu stiam cum sa o sterg de la lucru, iar luni dimineata simteam ca mor si speram sa ma imbolnavesc grav pe drum spre munca pentru ca sa mai chiulesc o zi sau doua. In acelasi timp, cautam cu disperare alt loc de munca. Familia si prietenii ma priveau cu un soi de mila „Uite si la chiulangiul asta, nu se va alege nimic de el”. La un moment dat, dupa vreo 9 luni de chiul, satul de neseriozitatea mea, patronul firmei, un tip cu mult bun simt mi-a spus „Asa nu se mai poate, daca nu iti schimbi modul de lucru, cu parere de rau trebuie sa pleci…” La cateva zile dupa asta, am primit anuntul ca o alta firma ar avea nevoie de serviciile mele. Am renuntat bucuros la firma unde activam si m-a durut sa vad ca ceilalti colegi se bucurau ca scapa de un coleg care numai le tragea firma in jos, fiindca se ocupau cu vanzarile si bilanturile se faceau saptamanal. La noua firma in schimb m-am integrat de la inceput. Era o companie complet noua in Romania si cautau oameni care sa munceasca. Mult. Prin promisiuni amagitoare au reusit sa ne faca sa ne simtim ca si cum am avea un viitor in companie. Si dupa prima luna in care am lucrat cate 8 ore zi timp de 6 zile pe saptamana, am fost numit sef la un nou obiectiv al companiei care se afla la circa 50 de kilometri distanta de orasul in care locuiesc. Am inceput intr-o luni dimineata si de a doua zi au plecat doi oameni din echipa. Cineva a trebuit sa-i inlocuiasca si timp de trei saptamani am lucrat cate 16 ore/zi plus drumul dus intors ajungeam cam la 19 ore. Stiu ca ajungeam acasa, si dormeam, iar in somn visam lucrul. Nu mai stiam ce-i aia o zi libera, nu-mi doream asa ceva si nici nu stiam le ce mi-ar folosi. Nu mai vedeam decat munca. Acolo era casa mea, familia mea si practic viata mea. Dupa trei saptamani am trecut la program 12 cu 24 de ore si am lucrat intr-o luna 360 de ore in 30 de zile. Plus 3 ore pe zi drumul dus intors. O luna de zile are 30* 24= 720 ore, deci eu am lucrat efectiv jumatate din acest timp. Si nu am murit, am invatat sa pretuiesc fiecare secunda si minut in care eram liber. Oamenii ma priveau altfel. Cu respect dar si cu mila. „Doamne, omul asta nu e normal, n-are casa, masa, familie?” Proprietarii companiei ma laudau non-stop dar mi-am dat seama ca nu le pasa. Eram un fel de masina care daca se defecta ar fi aruncat-o imediat. Si atunci am spus „Gata, ajunge”. Am inceput sa muncesc intr-un program putin mai normal. Adica aveam cam 4-5 zile libere pe luna. Si mi-am dat seama ca ce conteaza in viata e ECHILIBRUL.
Am discutat acum cateva zile cu cumnata mea care se afla in Canada de 5 ani si mi-a spus ca ei au printre cele mai putine zile de concediu pe an, respectiv vreo 15, la fel de putin ca si chinezii. Acum lucrez la stat si nu pot sa ma plang de zilele de concediu. Am vreo 38 de zile calendaristice. E drept ca zile de sarbatoare nu prea avem, adica lucram 7 zile din 7 in 3 schimburi de cate 8 ore, adica foc continuu. Anul asta am lucrat in 31 Decembrie si pe 1 Ianuarie la ora 5.30 dimineata am fost la lucru. Te obisnuiesti pana la urma cu orice program. Inveti cat de important e timpul liber si te bucuri de fiecare moment de libertate. Omul nu e facut sa stea degeaba. Munca ii ofera un rost in viata. Important e sa stie cand sa se opreasca. Acum cativa ani am citit despre o tanara Raluca Stroescu, Dumnezeu sa o odihneasca in pace, care in 2007 a murit din cauza epuizarii prin munca. Atunci am aflat de asa numitele dead-lineuri care au adus-o pe biata fata in pragul disperarii. Exista o limita peste care nu se poate trece. Din pacate, majoritatea companiilor venit in tara noastra cu surle si trambite cred altceva. Voi ce parere aveti?
Antiqul's Blog 