Astazi am avut una din cele mai placute intalniri din ultima vreme. Din pura intamplare am revazut-o pe doamna Crenguta, fosta mea profesoara de romana din clasa a XII-a. Daca citeste cumva blogul meu vreau sa-i transmit multumirile mele, fiindca fara ea nu as fi fost omul care sunt. Desi intre noi sunt doar vreo opt sau noua ani diferenta si acum sunt om in toata firea, brusc m-am simtit ca si cum as fi fost din nou elev. Am discutat cu doamna profesoara de parca ne vedeam zilnic, desi au trecut mai bine de 15 ani de cand nu am mai vorbit. Si atunci mi-am dat seama de un lucru. Fiecare dintre noi avem nevoie la un moment dat sa discutam cu cineva mai in varsta. Mai intelept. Cineva in fata caruia sa ne putem deschide sufletul cu siguranta ca nu vom fi nici blamati si nici laudati. Doar sa ne asculte si sa inteleaga ce vorbim fiindca si ei la randul lor au trait ceea ce le povestim noi.
Proverbul spune „Cine n-are batrani, sa-i cumpere”. Nu e vorba de batrani in adevaratul sens al cuvantului. Ci de experienta. Uneori am auzit despre diverse persoane „A imbatranit degeaba” sau „A incaruntit degeaba”. Da, din pacate e adevarat in unele cazuri. Dar eu vreau sa vorbesc aici despre aici prieteni, colegi, profesori alaturi de care va simtiti in siguranta. Care stiu ce sfat sa va dea intr-o situatie sau alta fara sa fie psihologi, psihanalisti sau mai stiu eu ce. Pur si simplu oamenii care va dau incredere. Lucrez intr-un domeniu in care totul se face in echipa. Am colegi la care pot apela oricand cu incredere, fiindca stiu ca imi vor da sfatul potrivit sau daca sunt cu ei in echipa, isi vor face treaba si ne vom ajuta reciproc. Mi se intampla destul de des sa lucrez cu colegi noi si relativ neexperimentati. Brusc rolurile se schimba. Eu devin „Batranul”, „The old guy” si vad cum colegul meu asteapta de la mine sa fac primul pas, sa iau initiativa. E un lucru normal. O data cu trecerea timpului, cu totii devenim „aia cu experienta”, „batranii” si ceilalti se asteapta de la noi sa nu-i dezamagim.
In liceu am primit porecla „Batranul” desi aveam doar 17 ani. Nu stiu nici astazi de ce. Porecla a prins si multi dintre colegi apelau la mine pentru diverse sfaturi. Bineinteles ca majoritatea sfaturilor erau tembele. Experienta mea de viata era egala cu zero. Le dadeam sfaturi citite prin diverse carti. Si cum eu citeam preponderent carti de razboi si despre lagare de concentrare cu evadari si alte alea, nu vreti sa stiti ce sfaturi le dadeam. Dupa un timp am observat ca de fapt colegii nu-si doreau sfaturi de la mine, doreau numai sa-i asculte cineva. Si sa nu-i judece. Si am inceput sa invat din experientele povestite de ei. Si in fond si la urma urmei, asta e cel mai important lucru. Sa stii sa-i asculti pe ceilalti. Oricum dupa aceea vor face cum vor ei indiferent ce sfat le dai.Conform principiului „Las`ca mandea stie cel mai bine… ailalti este prosti!”
Anii au trecut si am inceput sa invat din greseli. Normal ca din ale mele. Intotdeauna mi s-a parut ca cei care imi dadeau sfaturi erau rau intentionati sau complet pe langa problema. Ma rog, dupa ce m-am izbit cu capul de pragul de sus de vreo 5789 ori mi-am dat seama ca poate aialalti au dreptate ca prea se nimerise ce imi spusesera ei. Si incetul cu incetul am invatat sa mai si ascult, ca de aia am 2 urechi si o singura gura, nu?
Probabil ati observat ca de la o vreme la sfarsitul posturilor atasez fotografii vechi. De preferinta alb negru. Stiu ca cei mai multi dintre oamenii din fotografii sunt morti de mult, dar au o pofta de viata in privirile lor care ma fascineaza. Si cum o fotografie valoreaza mai mult decat o mie de cuvinte, eu atasez 3 fotografii… ca sa faca mai mult de trei mii de cuvinte…
Antiqul's Blog 