Secolul XXI va fi religios, sau…

nu va fi deloc. Nu stiu cui apartine ideea asta, dar am auzit-o cu ani in urma la televizor, cand inca ne aflam in secolul XX. Pana acum nu am observat ca secolul XXI sa fie religios, dar sa fim drepti, nu au trecut dect 10 ani si mai sunt inca 90 din el. Ce, in 1910 oamenii banuiau ca vor avea parte de 2 razboaie mondiale, zeci de razboaie mai mici sau mai mari: Coreea, Vietnam, Croatia, basca un razboi rece de vreo 45 de ani? Asa ca secolul XXI ne rezerva inca multe surprize.

Zilele trecute am revazut un film cu marele actor Louis de Funes. Am ras ca un copil. Imi era dor de umorul simplu, fara tenta sexuala sau politica, de oameni care se bucura de viata, o viata care decurge relativ linistita. Admiram campiile si dealurile inverzite din Franta anilor 60 si mi-am dat seama ca mi-as dori din tot sufletul sa pot calatori in timp ca sa traiesc macar cateva zile in atmosfera acelor ani. Oamenii erau mai simpli, se bucurau de lucruri marunte, mai bine zis stiau sa se bucure de lucrurile marunte. Acum de multe ori am senzatia ca traim ca intr-o cursa de galop dementa care nu stiu unde ne va duce. De ce spun asta? Hai sa vedem. In 1998 am primit primul computer personal cadou de la parintii mei. Nu stiu daca ma credeti dar habar nu aveam ca monitorul si unitatea centrala se aprind separat. Fara exagerare ma uitam la computer ca la o racheta atomica. Am aflat ca are hard diskul (ce-o fi si ala) de 3 (trei, nu treizeci, nu trei sute) de gigabytes. Uau! Acum, dupa 13 ani telefoanele mobile au memoria mai mare decat primul meu computer. In urma cu 13 ani, notiuni ca filme vizionate pe computer, internet, e-mail, torrente erau de domeniul SF. Acasa nu am avt telefon fix pana in 1997. Stiu ca mergeam in oras la telefoanele publice cu monezi ca sa aud vocea fetei pe care o placeam. Pierdeam asa cam vreo 2 ore. Dar nu erau ore pierdute. Daca imi doream ceva, trebuia sa ma lupt pentru acel lucru. Acele 2 sau 3 minute vorbite la un telefon public insemnau ceva extraordinar pentru mine. Acum ar fi de ajuns sa formez numarul pe telefonul mobil unde am si minute cu ghiotura si sa vorbesc cat vreau. Dar nu mai are nici un farmec.

Saptamana trecuta am fost la o reuniune de familie. Acolo era o doamna pe care nu stiu cum o cheama. La un moment dat discutam despre viteza cu care se misca lucrurile in ultimii ani si doamna a spus ceva care m-a frapat ” Lumea asta se transforma cu din ce in ce mai multa viteza, pana cand o sa explodeze tot si o sa ajungem iar in epoca de piatra…” La inceput am crezut ca doamna respectiva a exagerat cu paharele de alcool, dar stand si digerand putin observatia ei, mi-am adus aminte ca in urma cu multi ani am citit o carte care se numea „Malevil” de Robert Merle, pe care v-o recomand cu toata caldura. Romanul descrie viata unor oameni din Franta anului 1977 dupa un cataclism nuclear, cand toate valorile si ierarhiile s-au intors cu susul in jos. Oamenii au re-devenit barbati si femei, caii erau mai importanti decat masinile fiindca nu mai exista carburanti, femeile erau ierarhizate dupa numarul de copii pe care ii pot naste pentru a mari comunitatea. Hrana era in functie de munca prestata si femeile, fiind putine, monogamia nu mai putea exista, supravietuirea grupului fiind pe primul loc prin nasterea cat mai multor urmasi. Munca la camp este pe primul loc, „pariul cu agricultura” redevine pariul cu viata sau moartea. O recolta buna asigura supravietuirea grupului care trebuie sa isi reinventeze propriile reguli.Viata isi incetineste ritmul, este traita mult mai intens, gustata clipa de clipa.

Sper ca nu vom ajunge acolo, dar de multe ori stau si ma gandesc oare unde vom ajunge? Din ce in ce mai mult se vorbeste de informatizarea lumii, de carti de identitate cu cipuri, de aici pana la implantarea cipurilor in corpul nostru „pentru binele comun” nu va mai fi decat un pas.Oare numarul ala 666 chiar e asa cum se spune? Cred ca ar trebui sa pun mana pe Biblie si sa citesc mai atent ce scrie acolo. Am aflat de furtunile solare care urmeaza sa aiba loc, de explozia supernovei care va face ca timp de cateva zile sa avem doi sori pe cer si ma gandesc daca n-ar fi mai bine sa vin seara acasa si la lumina unei festile sa citesc paginile unei carti vechi, si sa nu stau cu gandul ca vine factura de la internet, telefon, cablu si mai stiu eu ce, pur si simplu fiindca toate cele enumerate mai sus au ajuns doar amintiri…

In pelerinaj…

n-am fost niciodata, cu toate ca mi-as fi dorit. De multe ori mi-am promis ca ma voi duce dar intotdeauna am gasit motive ca sa nu ma duc. Uneori stau si ma gandesc. Imi place sa-mi imaginez viata ca pe un drum de tara peste campuri si dealuri. Din cand in cand drumul pe care ma aflu se ramifica, alteori coteste. Ramificatiile reprezinta hotararile pe care le iau sa schimb ceva in viata mea, iar cotiturile sunt schimbarile inevitabile pe care soarta mi le hotaraste. Problema e ca atunci cand urmezi un drum fizic, vezi din timp intersectiile cu alte drumuri si stii ce va urma. In viata nu poti vedea ce urmeza si de multe ori te lasi prada deznadejdii si crezi ca nu se va schimba nimic. Si fix cand ai pierdut orice speranta vezi ca drumul pe care te afli coteste si ceea ce parea imuabil, de fapt se schimba de azi pe maine, sau chiar in cateva ore sau minute. De-a lungul drumului ajungi sa te intovarasesti cu multe persoane. Ele sunt alaturi de tine o parte din drum, apoi drumul lor coteste si trebuie sa va despartiti. Vor aparea alte persoane care vor avea o vreme acelasi drum. Ba chiar poate va veti reintalni cu unii din cei care v-au fost alaturi cu mult timp inainte. Pe mine personal ma bucura enorm de mult sa ma reintalnesc cu persoane cunoscute. O sa aveti surpriza ca anumite persoane vor intra in viata voastra pentru o perioada scurta de timp, e posibil chiar sa nu le retineti numele si sa treca neobservati. Dupa un timp veti constata cu uimire ca persoanele respective v-au influentat viata cu mult mai mult decat v-ati fi asteptat. Dupa o vreme veti afla ca si voi ati avut o influenta mai mare sau mai mica asupra celorlalti. Uneori e suficient o singura vorba aruncata pentru a schimba total viata unei persoane.

Un lucru am observat. Nimic, dar absolut nimic nu este intamplator. Uneori stau si ma gandesc ca exista un fel de legi ale compensatiei. Ceva de genul „Daca bine faci, bine primesti”. Nu poti sa le faci rau celorlalti si sa speri ca vei primi bine inapoi. Nu stiu de ce, dar nu functioneaza. Cu timpul unii dintre voi o sa aveti premonitii. Nu o sa le puteti explica, dar veti sti ca urmeaza sa se schimbe ceva. Nu veti stii exact cum, dar acel ceva se va intampla.  Am incetat sa le spun celorlalti asta cand am vazut ca ma iau in ras. Ma intrebau ca tot omul „Cand, cum, unde?” Le spuneam ca nu stiu, dar lucrurile nu vor ramane asa. Apoi aveam ocazia sa observ ca nu m-am inselat. Bineinteles ca nu puteam sa stiu in ce directie ma indrept. Stiam doar ca directia se va schimba.

Uneori ma intrebam ce inseamna sa fi fericit. Nu stiam. Fericirea poate insemna sa poti sa te odihnesti 5 minute cand esti obosit. Sau o cana de apa oferita de cineva cand iti este sete. Sa imparti bucata de paine cu un coleg de suferinta. Stiti care este culmea? Uneori va este foarte foame, dar faptul ca impartiti singura bucata de mancare cu cei dragi va face sa va simtiti satui. Stiti ca si ei ar face la fel cu voi. Sa va spun o poveste.

Un fiu de imparat l-a intrebat pe un mare intelept ce sa faca pentru a fi fericit. Inteleptul a stat, s-a gandit si i-a spus „Pentru ca sa fii fericit trebuie sa imbraci camasa unui om fericit”. Bucuros, printul a plecat in lume ca sa incerce camasi. A incercat camasi de printi, regi si imparati. Zadarnic. A incercat apoi camasi de boieri, grofi, conti, dar degeaba. In disperare de cauza a incercat camasi de oameni simpli, carutasi, targoveti, hangii dar nici o schimbare. Intr-o seara de vara printul ratacea pe marginea uni camp cand a auzit un om cantand cat il tinea gura. S-a dus la el si a vazut ca era un plugar. L-a intrebat „Omule, esti fericit?” DA, SUNT FERICIT i-a raspuns plugarul. Vrei sa-mi dai camasa ta? l-a intebat printul. Camasa mea? a intrebat plugarul. Da` eu n-am nici o camasa…