Publicat de: antiqul | 10 Februarie 2011

Noi, ai nostrii…


In primul rand vreau sa-mi cer scuze daca pe unii dintre cititorii mei o sa-i supere acest post. Vreau sa le transmit toata compasiunea si dragostea mea. Ma bucur ca am putut sa fiu alaturi de ei chiar si in momente dificile. Stiu ca si ei vor fi alaturi de mine. Deci, sa vedem…

Acum cateva zile am avut ocazia sa particip la un eveniment in familie. Din nefericire, o data cu evenimentul fericit s-a suprapus si unul dramatic. Nu intru in amanunte. Ce m-a miscat cel mai tare a fost ca in momentul in care ne-am reunit in familie, toata lumea era tacuta. Erau tristi. Ne aflam intr-o incapere si stateam claie peste gramada, care pe scaune, care pe jos. Stateam, ne priveam unii pe altii si nu spuneam nimic. Dar atmosfera de solidaritate si de sprijin reciproc dintre cei prezenti in incapere era ata de puternica incat aveam impresia ca o puteam atinge cu mana. Eram acolo impreuna. Eram o familie. Ne aveam alaturi  unii pe altii la greu. Si la bine. Dar acum era un moment dificil. Incet, am inceput sa vorbim intre noi. Banalitati. Dar tocmai astea ne scoteau din starea de amorteala si creau intre noi un liant invizibil. Discutiile acelea absolut banale ascundeau de fapt alte mesaje „Bine ca suntem alaturi” „Ne bucuram sa fim din nou impreuna” „In fond si la urma urmei, SUNTEM O FAMILIE!” Si atunci mi-am amintit un fapt petrecut in urma cu aproape 20 de ani intr-o gara micuta din Romania, noaptea pe la orele 2. Ma aflam impreuna cu sora si bunica mea in gara aceea care parea parasita. Trebuia sa schimbam trenul pentru a ajunge la Otelu Rosu. Copil fiind, intotdeauna mi-a fost frica sa nu ma ratacesc in gara si sa fiu un copil pierdut de parinti. La un moment dat cand gandurile mele o luasera razna de tot, am vazut venind un tren. Venea incet. Cand trenul s-a oprit, din el au coborat doua persoane in varsta. Bunica mea a tresarit. Erau unchiul si matusa ei. Venisera sa ne intampine in gara aceea ca sa ne insoteasca ultima parte a drumului. La intrebarile noastre uimite, ei au privit-o pe bunica mea si i-au spus „Credeai ca te lasam singura cu astia mici? Si noi suntem familia ta. Tu esti ca si copilul nostru…” O precizare. Din cele auzite, familia strabunicilor mei a fost numeroasa. Bunica mea a fost cea mai mare fiica a celei mai mari surori (v-am incurcat, nu-i asa?) Sora cea mai mica a mamei sale era doar cu cativa ani mai mare decat bunica mea care ii era nepoata. Ele au crescut impreuna si erau foarte legate una de cealalta. Dar schimbul acela de vorbe din gara mi-a dat mult de gandit. Aha! Deci asta inseamna sa fii o familie. Sa te ajuti unii pe altii, sa nu-i lasi la greu. Si brusc m-am simtit foarte mandru de familia mea. Multi ani mai tarziu, am inteles de ce actorul care il interpreta pe Connor Macleod din filmul „Highlander” spunea cu atata mandrie „I`m Connor MacLeod from clan MacLeod!!” Facea parte dintr-o familie. Era parte dintr-un intreg. La bucurii ca si la necazuri, nu era singur. Avea cine sa-l sprijine. Cu un sfat, cu o magaiere, nu conteaza. Erau alaturi de el.

Bineinteles ca in orice familie exista mici derapaje, neintelegeri, certuri sau mai stiu eu ce. Important e ca membrii familiei sa treaca peste asta. Sa nu lase familia sa se dezbine din cauza unor probleme. Pe vremea romanilor, familia era condusa de Pater Familias care avea drept de viata si de moarte asupra membrilor familiei. Vremurile acelea au trecut de mult. Dar ceva nu s-a schimbat. Fiecare familie are inca acel „Pater Familias”, omul care da forta grupului si in care ceilalti isi gasesc sprijin. Rolul de Pater Familias este ca o stafeta. Se preia de alti membrii ai familiei. Nu e ceva oficial, ci doar tacit. Liderul se impune instinctiv. Important este ca nucleul sa nu se dezbine. Pentru ca fiecare dintre noi are undeva acolo, pe cineva drag, cineva care ii va spune „Ne bucuram ca esti alaturi de noi. In fond si la urma urmei, suntem o familie…”

Anunțuri

Responses

  1. Nu am înțeles de ce să se supere unii. E o pledoarie foarte frumoasă despre familie și valorile ei.

  2. Mesajul din primul paragraf este pentru cei care se recunosc in continutul postului. Ma bucur daca ti-a placut postul.

  3. dacă place postul? impresionează. este plin de miez. iar miezul mie mi se pare ceva imposibil de atins – cu familia din care provin. şi mă bucur că tu ai o altă experienţă, pentru că experienţele pozitive mă învaţă şi pe mine să trăiesc ce trebuie, nu să fiu tentată să cad în greşelile familiei din care provin. eu am stat 5 ani în Bucureşti, cu mătuşa mea bună la 3 străzi, câteodată, dar nu puteam să o vizitez pentru că nu mă accepta. sigur, lucrurile s-au schimbat odată cu trecerea anilor, dar eu am schimbat 13 gazde în 2 ani şi ea n-a ştiut nimic din ce încercam în inima mea, pentru că nu-i păsa. ca să nu mai spun că uneori am leşinat în autobuz de foame, că nu aveam ce mânca – au fost nişte luni mai grele! – dar nu puteam să mă duc la ea să găsesc o mâncare caldă.
    mă bucur pentru familia ta.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: