Cu toata nebunia unui nou inceput, nu am putut sa nu ma simt bulversat de nenorocirea din Japonia. Toata lumea ii lauda pe bietii oameni ca au reusit sa reconstruiasca tara dupa bombardamentele de la Hirosima si Nagasaky din 1945. Acum, asteapta un nou „Deus ex Machina” care sa refaca ce a distrus furia naturii. Parerile generale sunt fie de „Lasa ba ca se descurca ei, nu vezi ca au fost cei mai bogati din lume?” pana la rusinosul „Bine le-a facut. Lasa sa vada si ei ce greu e cand nu ai nimic” Pe mine modul asta de abordare a lucrurilor ma scoate din minti. Acum, vezi Doamne, toti se simt ingrijorati fiindca au aflat ca radiatiile nucleara nu aleg oamenii daca sunt japonezi, rusi sau congolezi si omoara in mod egal tot ce prind. Aha! deci pot sa ne omoare si pe noi. Ei, atunci e o problema fiindca suntem de acord sa se chinuie niste amarati de galbejiti cu ochii alungiti, dar daca ni se intampla si noua la fel atunci e bai mare!
Am avut ocazia sa asist pe viu la inundatii de nici a 10-a parte ca cele din Japonia si am vazut disperarea pe fetele oamenilor. Muncesti ani de zile si stu si ai tai ca sa ai un acoperis deasupra capului si in cteva momente totul dispare. Ce ar trebui sa facem? Simplu. Poate Dumnezeu de fapt nu a vrut sa-i pedepseasca pe japonezi, ci sa ne incerce pe noi sa vada daca astia 6 miliarde si ceva care suntem pe planeta putem sa ajutam cateva zeci de milioane care au pierdut tot. La fel puteam sa fim noi in locul lor. In fata nenorocirii,rasa, culoarea sau forma ochilor nu are nici o relevanta. Brusc realizam ca toti suntem la fel. Neajutorati. Si atunci trebuie sa punem mana si sa-i ajutam. Sa ne ajutam pe noi.
Sa va povestesc ceva. Un cuplu de americani au plecat cu o barca sa calatoreasca pe ocean. La un moment dat i-a prins furtuna si barca lor s-a tranformt in epava. Au plutit mai multe zile pe mare, fiind intre viata si moarte. Nu aveau apa si nici mancare. La un moment dat au vazut un vapor. Au strigat disperati si au facut semne ca sa fie salvati. Din vapor a venit o barca cu un echipaj de marinari si i-a dus la bord. Erau rusi. Pe vremea aceea rusii si americanii se aflau in razboi rece. Femeia a spus povestind intamplarea ” Nu ma interesa ce natie erau sau ce culoare aveau la piele. ERAU OAMENI CA SI NOI! Ne-au salvat viata!”
Poate inainte de culoarea pielii, religie sa nationalitate trebuie sa invatam sa fim OAMENI…
Antiqul's Blog 