Ieri l-am revazut pe Pufa. Ne-am salutat si am schimbat cateva impresii. Pufa e un barbat cam la 40 de ani. De fapt, nu-l chema Pufa, dar nu mai stiu cum il cheama. In anii copilariei mele porecla lui era Pufa. Era smecher. Si era mai mare ca mine cu citiva ani. Eu eram prin clasa a 5-a iar Pufa era in a 10-a. La un moment dat m-am gandit ca numele lui si reputatia de dur in zona noastra de blocuri era de ajuns ca sa-mi asigure protectia. Asa ca de cate ori aveam probleme cu baieti mai mari sau mai smecheri, ii amenintam „Lasa ca vine Pufa si vezi tu atunci.” Numai ca era o mica problema. Pufa nici nu stia ca exist pe vremea aceea. Asa ca daca ar fi trebuit sa fac dovada as fi muscat-o urat de tot. Numai ca niciodata n-a fost nevoie. Simpla pronuntare a poreclei sale ciudate era de ajuns sa inspaimante inamicul. Anii au trecut si Pufa s-a mutat din zona noastra. Cand ne mai intalneam intamplator, nu ma puteam abtine sa nu rad. Oare a stiut el de cate ori a fost aparatorul meu?
Ma mai intalnesc uneori si cu alti fosti vecini alaturi de care am copilarit. Multi din ei au la randul lor copii. Dar eu nu pot sa ma uit la ei decat ca la copii de alta data. Pe unii nu i-am mai vazut de 10-15 ani, dar imi amintesc foarte bine momentele cand ne jucam impreuna. Am avut norocul sa cresc la bloc unde eram foarte multi copii. Ne imparteam in gasti. „Aia din fata”, „aia din spate”, „aia de la teren” etc. Ne jucam fotbal, scunsa, prinsa, fete-flori-filme, douasuna, kems, saispe, trageam cu tuburi si cornete de murdaream toata zona cu bucati de hartie pe jos de la cornete. Ne certam, ne bateam, ne impacam, ne placea de aceleasi fete care erau vecinele noastre, surorile, verisoarele, ne dadeam iarna pe gheata si vara jucam fotbal pana spargeam mingea, geamurile vecinilor sau a scolilor unde se desfasura meciul. Jucam fotbal pe pariu, suc, sau mai tarziu pe bere. Ne bateam cu gastile din zonele vecine apoi ne impacam. Cand vroiam sa iesim la joaca si nu aveam minge mergeam acasa la prietenii care aveau mingi si ne rugam cu cerul si cu pamantul de parintii lor sa-i lasa la joaca. De cele mai multe ori reuseam. Seara tarziu venea sora-mea sa ma cheme acasa de la fotbal si eu nu o bagam in seama. Normal, eram doar portarul echipei, nu? Sora-mea pleca plangand acasa si dupa circa 10 minute aparea maica-mea care avea o putere de convingere cu mult mai mare care includea linguri de lemn peste dosul subsemnatului si interzicerea iesirii la joaca pe o anumita perioada de timp. Mai ales ca se adauga si nota de 3 de la matematica, 4 la fizica si un 5 chinuit la chimie.
Eram fericiti, nu ne interesa ca nu aveam telefon acasa, vorbeam de la telefoanele publice din oras, televizorul era optional, telefonele mobile existau doar in vise, computerele erau doar la NASA. Lasam flori la usa fetelor de care ne placea fiindca nu aveam curajul sa le dam florile in mana. Completam oracole si ne uitam ce completasera colegii si prietenii nostrii. Ieseam la cinema cu gasca si dupa aia comentam zile in sir filmele de kung-fu sau „Urmarire la Amsterdam”. Ne bucuram de orice lucru marunt. Traiam. Respiram aerul rece de iarna, ne bateam cu bulgari, faceam cazemate de zapada pe care le atacam si le cuceream cu randul.
Asta a fost. Acum nu e asa. Acum am cont pe Facebook, Hi5 si alte retele din astea. Tot e bine. Mi-am regasit multi dintre fostii prieteni din copilarie. Dar nu pot sa nu ma gandesc ca nu as fi avut ce cauta daca nu as fi jucat Prinsa, Scunsa, Tarile si mai ales TARA, TARA VREM OSTASI!!!
Antiqul's Blog 