Publicat de: antiqul | 15 Iunie 2011

Domnisoarele…


Acum doua zile am fost la ziua de nastere a unei domnisoare care a implinit… 1 anisor 🙂 Sarbatorita a fost absolut adorabila. A ras, a plans(putin), s-a bucurat de tort in care si-a bagat si degetelele ca sa vada ce compozitie are. Unul dintre cadouri a  fost o papusa aproape la fel de mare ca si ea. Mama sarbatoritei nu a vrut sa-i strice bucura si a lasat papusa in celofan asa ca micuta domnisoara ne-a delectat cu sunetul degetelelor ei pe celofan in timp ce se bucura de armoniile muzicale pe care acesta le emitea. A fost o zi reusita. Ma gandeam ca e primul ei anisor din multi multi altii si oare cum va arata lumea in care va trai? Vom vedea.

In aceeasi seara in timp ce ma aflam la locul de munca impreuna cu un coleg am fost interpelati de o batranica. Biata femeie nu stia unde se afla si nici nu stia cum sa ajunga acasa. Asta n-ar fi fost o problema grava dar nu stia nici macar in ce an suntem. Cu greu am aflat cu o cheama. Ne-a spus ca are 91 de ani. Asa m-a lasat masca fiindca nu mai discutasem pana atunci cu o prsoana atat de in varsta. Biata femeie nu stia nici cand s-a nascut exact „candva prin luna august, dar nu mai stiu anul”.  Stia ca are o fata dar nu mai stia cum o cheama. Ne-a spus in schimb numele unei bunici, apoi s-a contrazis si ne-a spus ca de fapt e numele unei nepoate de-a ei. Era inocenta ca un copil. Ne-a cuprins mila. Sa traiesti o viata de om si apoi sa ajungi sa nu mai stii pe ce lume esti. Cu greu si cu intrebari amanuntite am aflat unde locuia. Am condus-o pana acasa si aici am vorbit cu o domnisoara care statea in gazda la biata batrana. Asa am aflat ca doamna se numea Ioana, era nascuta in august 1927 (avea 84 de ani) si suferea de boala Alzheimer in forma incipienta (ma ia cu fiori cand ma gandesc cum o fi boala asta in forma accentuata). Am lasat-o pe doamna Ioana  acasa la ea si pana data viitoare cand va pleca la plimbare, o sa traiasca in continuare in lumea ei, undeva prin anii 1950-1960 cand era frumoasa si admirata de barbati. Si poate e mai bine asa.

Epilog

Doamna Ioana ne-a aratat cateva  fotografii  din tineretea ei si vreau sa va spun ca le dadea clasa la multe frumuseti „tunate” din anul 2011…

Anunțuri

Responses

  1. E uluitor ce povestești tu! Nu-mi pot imagina cum e să trăiești o viață și să nu-ți amintești mai nimic din ce ai trăit, să nu mai ai amintiri, să nu mai ai identitate.
    Gazda la care am stat acum câțiva ani avea soțul de 87 de ani bolnav de Alzeimer și țin minte că uita adesea ce se întâmpla peste zi, de aceea nu-l lăsa deloc singur în oraș și nici acasă nu prea.

    • Si eu ma gandesc cu groaza ca este posibil sa ajung eu insumi in situatia asta.Daca voi trai atat bineinteles

  2. m-am întrebat o dată ce s-ar întâmpla dacă aş avea această boală… şi l-am rugat pe soţul meu să bage divorţ, în acest caz, şi să mă ducă la un azil, iar el să-şi vadă de viaţă. el mi-a zâmbit frumos – cum doar el ştie să facă! – şi m-a întrebat: asta ai face tu cu mine? nu, i-am spus, dar eu sunt femeie şi aş putea să te îngrijesc, pe când unui bărbat îi e mai greu să îngrijească o femeie… fă bine şi nu te îmbolnăvi, mi-a cerut, pentru că n-am de gând să-ţi respect dorinţa şi nu vreau să fii nemulţumită de indiferenţa mea faţă de cererea ta…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: