Nume, prenume, porecle…

Prolog

Copiii stateau fata in fata de parca se pregateau de lupta. „Pe mine ma cheama Calin, dar mi se spune VanDamme…” spuse unul. Porecla mea e „Bruce Lee”, declara altul cu infatuare. Al treilea se gandi putin si rosti hotarat „Mie mi se spune Chuck Norris, si sa stiti ca ala ii bate pe Bruce Lee si Van Damme la un loc!”. „Ba nu-i adevarat!” sarira ceilalti cu gura pe el.  Un catel negru cu o pata alba pe un ochi se uita nehotarat la cei trei copii. El nu stia cum il cheama, dar raspundea bucuros la apelativul cutu-cutu…

Inca din primii ani de scoala am avut de-a face cu poreclele. Unele mi-au placut, altele le-am detesta si am incercat sa scap de ele. Nu am reusit. Cu cat incercam sa le ingrop, cu atat erau mai puternice. Pana ala urma am invatat ca nu ai cum sa lupti cu poreclele. Pur si simplu sunt un mod prin care ceilalti iti comunica parerea lor despre tine. Cu timpul, unele porecle se lipesc atat de puternic de tine, incat ceilalti uita care este numele tau real. Asa cum probabil banuiti, „Antiqul” a fost una din poreclele pe care le-am primit de-a lungul anilor. Nu stiu de ce, dar mi-a placut mult si m-am identificat cu ea. De fapt, originalul era „Batranul”, si cum eram fan al cartilor lui Sven Hassel, am fost pur si simplu incantat de porecla. In anii liceului, colegii mei aveau porecle care de care ma nastrusnice, astfel ca liceul se transformase intr-o gradina zoologica in care vietuiau alaturi : „Grasu”, Sabie cu Luneta”, ‘Vizor”, „Varza”, „Pipini”, „Cinana”, „Vaca”, „Calu Tzoian”, „Mir Mur”, „Tiganu”, „Abu hassan”, „Butac”, „Gigi Buturuga”, „Crapu”, „Doctor Bum”, „Burtoi”, „Bureacu” si altii de care nu imi mai amintesc. Liceul s-a terminat si colegii mei s-au imprastiat in lume, poreclele lor pierzandu-se cu timpul.

Anii au trecut si am intrat in alte colective de colegi in care au aparut porecle noi. Am observat ca nu toata lumea primea o porecla, dar erau unii colegi la care pur si simplu le uitam numele, toata lumea ii striga pe porecla. La un moment dat am citit intr-o carte ca fiecare isi iubeste numele sau si am incercat sa schimb tactica. Pe furis incercam sa aflu prenumele colegilor si din cand in cand ii apelam pe numele lor de botez. Imi erau pur si simplu recunoscatori. Atunci am realizat ca poreclele dor. Durerea se transforma intr-o rana care se cicatrizeaza. De fiecare data cand ii spui omului folosind porecla, ii zgandari rana. Daca ii spui numele, de exemplu „Dan”, o sa observi ca persoana o sa fie mult mai binevoitoare cu tine. Si asa il vei castiga de partea ta.

E adevarat ca unii se folosesc de porecle pentru a inspira teama. De fapt teama e in sufletul lor. Porecla e ca o masca. daca i-o scoti o sa vezi doar un om. Ca toti ceilalti. In epoca internetului, avem diverse „nickuri” pe retelele de socializare. Inclusiv pe wordpress. De ce? Fiindca in spatele lor avem curaj sa spunem lucruri care ii ranesc. Pe altii. Si ne ascundem in spatele avatarului. Daca ati fost vreodata la un bal mascat stiti despre ce vorbesc. Masca ne da curaj. Putem face tot ce ne trece prin cap. In fond si la urma urmei, lumea reala e oricum plina de reguli rigide. Din cand in cand vrem sa evadam.

Cu totii ne invartim intr-o lume plina de nume, prenume si porecle. Trebuie doar sa le acceptam. Din pacate, nu ne putem pune in rolul nasilor nostrii care ne aleg numele cum vor ei… putem spera dor sa nu raspundem la numele de Aragaz, Superman sau Antinevralgic…

Epilog

Am cunoscut o data o fata care isi deteste numele de botez. Atat de mult incat mereu avea discutii in contradictoriu cu mama sa si ii reprosa ca i-a dat un nume aiurea. La un moment dat, mama fetei i-a spus ca ii da bani ca sa mearga la primarie si sa depuna o cerere de schimbare a numelui pe cale administrativa. Nu stiu ce s-a inatmplat cu fata respectiva, dar o sa va spun numele ei. O chema Petra…