Vă e frică de Bau-bau ?

Prolog

Fetiţa se uită speriată la tatăl ei. „Tata, e adevărat că Bau-bau se ascunde ziua în pod  şi  noaptea vine la copiii care nu sunt cuminţi?” Tatăl o mângâie uşor pe cap pe fetiţă ” Bau-bau nu vine la noi în casă fiindcă ştie că aici stă o fată cuminte. Bau-bau locuieşte departe de aici şi oricum tata nu-l lasă să vină în casa noastră.” Fetiţa se lipi de tatăl ei ” Ştiam eu că tata mă apără de Bau-bau!”

Când suntem copii, Bau-bau, Baba Cloanţa şi alte personaje inventate de oamenii mari ca să sperie copiii sunt prezenţi în viaţa noastră mereu. Uneori ajung chiar să ne domine copilăria şi să se transforme în adevăraţi demoni interiori. Anii trec, creştem, şi într-o zi aflăm cu stupoare că de fapt Bau-bau şi Baba Cloanţa nu există, ele sunt doar invenţii de-ale celor mari ca să ne sperie. Când suntem copii avem impresia că oamenii mari nu se sperie de nimic, lor Bau-bau şi Baba Cloanţa nu le pot face rău. Şi ne dorim să ajungem şi noi oameni mari ca să scăpăm o dată pentru totdeauna de monştrii din dulap sau de sub pat.

Deziluzia maturităţii ne izbeşte ca o lovitură zdravănă în plex. Realizăm cu stupoare că Bau-bau nu a dispărut, el există şi ne ameninţă în continuare, numai că de data asta nu va fi nimeni care să ne apere de Bau-bau. Frica din copilărie de monştrii nevăzuţi se transformă în frica de a ne pierde locul de muncă, de a nu ne putea hrăni familia, de război, foamete, sărăcie. Bau-bau nu dispare din viaţa noastră, doar se transformă. Acum suntem oameni mari şi trebuie să-l înfruntăm. Nu este suficient să fim cuminţi şi Bau-bau ne va lăsa în pace. Va trebui să îl luăm de piept pe Bau-bau şi să dăm cu el de pământ, să-i arătăm că suntem mai puternici ca el. Dar putem să facem asta? Vremurile pe care le trăim l-au adus pe Bau-bau la uşa noastră, ne râde în faţă încearcă să ne facă să ne pierdem cumpătul. Dar aşa cum se spune, ce nu te omoară, te face mai puternic şi într-un fel sau altul o să-l închidem pe Bau-bau în beciul cel mai adânc, după care o să aruncăm cheia cu care o să încuiem uşa beciului, pentru ca Bau-bau să rămână acolo mult şi bine.

Epilog

Am avut ocazia să cunosc un om bătrân care gustase din plin din demenţa secolului XX. Se născuse în perioada interbelică, luptase pe frontul de est, fusese prizonier, apoi când s-a întors în ţară l-au aşteptat deportarea, domiciliul forţat şi munca pe şantier. Nu-mi puteam dezlipi privirea de la el cand îl auzeam cu câtă detaşare îmi povestea despre vremurile pe care le trăise. Probabil se bucura că are un ascultător atât de atent. Când a terminat de povestit mi-am dat seama că omul din faţa mea se luptase cu viaţa din răsputeri şi a reuşit să o înfrângă. Lui nu-i mai era frică de Bau-bau.