Lecţia de marketing

Prolog

Nea Mihai îi dădu 10 lei băiatului său cel mare, Florin şi-l expedie la butic să-i cumpere un pachet de Carpaţi fără filtru. Florin protestă fiindcă trebuia să meargă la meci cu băieţii din cartier, dar tat-su îi explică un dos de palmă după ceafă ca să-l stimuleze la cumpărături. Florin ieşi nervos din casă şi o găsi pe soră-sa Ramona care se juca cu fetele de-a parada modei în spatele blocului. O luă deoparte, îi dădu 8 lei şi o trimise la butic să cumpere ţigări pentru tatăl lor. Ramona se gândi puţin cum să scape de corvoadă şi o lămuri pe sora lor mai mică Cristina care avea numai 4 ani să meargă la butic după ţigările cu pricina. Cu ocazia asta îi dădu 6 lei pentru ţigări. Cristina îl luă de mânuţă pe Nicuşor care avea 2 ani şi împreună au mers la butic. Acolo s-au aşezat cuminţi la coadă aşteptând să ajungă la rând. Din nefericire, toţi cei care veneau la butic îi dădeau la o parte pe cei doi copilaşi, astfel că după vreo oră ei încă nu ajunseră la rând. Când nea Mihai nervos că nu avea ţigări, se repezi până la butic să vadă ce se întâmplă, dădu cu ochii de cele două mogâldeţe care stăteau cuminţi la coadă, aşteptând să le vină şi lor rândul…

Pe vremea când supermarketurile şi buticurile existau doar în filmele capitaliste, bunicuţa mea mă trimitea la piaţă pentru a cumpăra cele necesare, ca morcovi, cartofi, ceapă etc. Pentru asta primeam o listă cu cele trebuincioase şi mi se aloca un mic buget pentru achiziţionarea tuturor legumelor şi fructelor din listă. Aşadar, când apăream în piaţă, o mogâldeaţă de 9-10 ani, toţi vânzătorii îşi frecau mâinile de bucurie „Iar a venit fraieru’ ăla mic, lasă că-l aranjăm noi.” Drept urmare, îmi cereau preţuri nesimţite, mă furau la cântar, aşa că mă întorceam la bunica mea cu plasa pe jumătate goală şi fără un leu în buzunar. Acasă mă aştepta porţia de văicăreli de genul „Nu pot să am încredere în tine! Te fraieresc toţi ăia din piaţă! Acum eşti mare, credeam că o să-mi fii de ajutor!!” Parcă mă şi văd cu lacrimile curgând şiroaie pe obrăjorii mei rumeni, de ciudă că nu pot fi şi eu bărbat adevărat. Toate astea până într-o zi când sătul de veşnica fraiereală, am cerut ca pe lista cu cumpărăturile să fie scris şi preţul aproximativ al tuturor produselor din listă, preţ care rămânea bătut în cuie. Brusc, din fraierul pieţarilor m-am transformat într-un mic monstru care se târguia cu toţi pieţarii. La început îi întrebam timid de preţul produsului, apoi scoteam lista şi strigăm la ei cu vocea mea de cocoşel: „Nu-i adevărat, nu costă atâta, uite bunica mi-a spus că trebuie să coste maxim atât! Mai mult nu-ţi dau!!! Ce, astea-s roşii frumoase?!? Mie îmi trebuie FRUMOASE!!” La început se distrau pe seama listei mele, dar după vreo două săptămâni se fereau de mine ca de ciumă „Aoleu, iară vine ăla micu cu lista lu’ bunică-sa!!” Bucuros peste măsură mă întorceam acasă cu plasa plină şi cu restul de bani din care o parte se transforma în dulciuri… 😉 Să nu mai spun de bunica mea care era mândră de noul ei nepoţel expert în negocieri… 🙂

Epilog

În ziua de azi merg la piaţă din ce în ce mai rar din cauza supermarketurilor care au preţuri mai bune chiar dacă nu le poţi negocia. Şi nu te fură la cântar fiindcă acolo tu cu mânuţa ta cântăreşti marfa pe care vrei să o cumperi. Sau cel puţin aşa cred că nu te fură la cântar… dacă mergi cu cântarul tău de acasă 😉

Vă e frică de Bau-bau ?

Prolog

Fetiţa se uită speriată la tatăl ei. „Tata, e adevărat că Bau-bau se ascunde ziua în pod  şi  noaptea vine la copiii care nu sunt cuminţi?” Tatăl o mângâie uşor pe cap pe fetiţă ” Bau-bau nu vine la noi în casă fiindcă ştie că aici stă o fată cuminte. Bau-bau locuieşte departe de aici şi oricum tata nu-l lasă să vină în casa noastră.” Fetiţa se lipi de tatăl ei ” Ştiam eu că tata mă apără de Bau-bau!”

Când suntem copii, Bau-bau, Baba Cloanţa şi alte personaje inventate de oamenii mari ca să sperie copiii sunt prezenţi în viaţa noastră mereu. Uneori ajung chiar să ne domine copilăria şi să se transforme în adevăraţi demoni interiori. Anii trec, creştem, şi într-o zi aflăm cu stupoare că de fapt Bau-bau şi Baba Cloanţa nu există, ele sunt doar invenţii de-ale celor mari ca să ne sperie. Când suntem copii avem impresia că oamenii mari nu se sperie de nimic, lor Bau-bau şi Baba Cloanţa nu le pot face rău. Şi ne dorim să ajungem şi noi oameni mari ca să scăpăm o dată pentru totdeauna de monştrii din dulap sau de sub pat.

Deziluzia maturităţii ne izbeşte ca o lovitură zdravănă în plex. Realizăm cu stupoare că Bau-bau nu a dispărut, el există şi ne ameninţă în continuare, numai că de data asta nu va fi nimeni care să ne apere de Bau-bau. Frica din copilărie de monştrii nevăzuţi se transformă în frica de a ne pierde locul de muncă, de a nu ne putea hrăni familia, de război, foamete, sărăcie. Bau-bau nu dispare din viaţa noastră, doar se transformă. Acum suntem oameni mari şi trebuie să-l înfruntăm. Nu este suficient să fim cuminţi şi Bau-bau ne va lăsa în pace. Va trebui să îl luăm de piept pe Bau-bau şi să dăm cu el de pământ, să-i arătăm că suntem mai puternici ca el. Dar putem să facem asta? Vremurile pe care le trăim l-au adus pe Bau-bau la uşa noastră, ne râde în faţă încearcă să ne facă să ne pierdem cumpătul. Dar aşa cum se spune, ce nu te omoară, te face mai puternic şi într-un fel sau altul o să-l închidem pe Bau-bau în beciul cel mai adânc, după care o să aruncăm cheia cu care o să încuiem uşa beciului, pentru ca Bau-bau să rămână acolo mult şi bine.

Epilog

Am avut ocazia să cunosc un om bătrân care gustase din plin din demenţa secolului XX. Se născuse în perioada interbelică, luptase pe frontul de est, fusese prizonier, apoi când s-a întors în ţară l-au aşteptat deportarea, domiciliul forţat şi munca pe şantier. Nu-mi puteam dezlipi privirea de la el cand îl auzeam cu câtă detaşare îmi povestea despre vremurile pe care le trăise. Probabil se bucura că are un ascultător atât de atent. Când a terminat de povestit mi-am dat seama că omul din faţa mea se luptase cu viaţa din răsputeri şi a reuşit să o înfrângă. Lui nu-i mai era frică de Bau-bau.