Link exchange

Prolog

Anno Domini 198… Undeva la o şcoală generală. Colega mea de bancă veni în fugă cu un zâmbet complice pe faţă. -Hai repede, am convins-o pe Laura să-mi dea caietul ei de amintiri!

– Şi ce dacă? am întrebat nelămurit.

– Tăntălăule, e şansa ta să-i ceri prietenia! Îi desenezi o amintire frumoasă şi la sfârşit îi ceri prietenia!

-Uau, ce tare eşti!! de bucurie am sărit din bancă şi aproape am luat-o în braţe.

Întradevăr, caietul de amintiri al Laurei era cel mai frumos din câte văzusem până atunci. Fiind un desenator mai mult decât jalnic, mi-am pus bunica, mama şi sora să deseneze o amintire frumoasă şi colorată pentru aleasa inimii mele. La sfârşit am adăugat timid vestita întrebare „Vrei să fii prietena mea?”. Când Laura a primit caietul de amintiri înapoi de la colega mea de bancă, s-a uitat lung la paginile desenate cu trudă de ajutoarele mele, apoi m-a privit ciudat. La sfîrşitul orei mi-a trimis prin colega ei de bancă un bileţel. Am despăturit agitat bileţelul. Conţinea un singur cuvânt, scris frumos de mână „Nu!„. Am păstrat bileţelul luni de zile. Aşa se făcea link exchange în anii ’80…

În ultima vreme am luat-o razna prin bloguri, fără o ţintă anume. Citeam ici colo câte un pasaj, dacă nu-mi plăcea blogul în primele 5 secunde săream la altul şi tot aşa. Ce m-a frapat a fost insistenţa unor bloggeri de a face link exchange. Rugăminţi, promisiuni, veşnicul „Eu te-am adăugat, adaugă-mă şi tu în blogroll” care pe mine au început să mă agaseze. Am văzut bloggeri cunoscuţi care au în blogrol zeci de linkuri, că numai dacă ar citi zilnic fiecare blog din link, nu le-ar mai ajunge ziua să facă de mâncare sau să aspire prin casă. Probabil unii bloggeri îşi închipuie că dacă apar în zeci de blogroll-uri vor avea mai multe accesări şi vor înregistra un salt uriaş în topuri cum ar fi Zelistul şi apoi vor curge râuri de sponsori şi de bani peste blogul lor.

Din cauza suprasolicitărilor, mulţi bloggeri ajung să refuze cu îndârjire să facă link exchange, sătui de toţi zăbăucii care-i bat la cap zi şi noapte. Am stat şi m-am gândit. În loc să cerşeşti un link exchange, de ce nu începi să scrii articole bune care inevitabil vor atrage cititori care te vor căuta şi fără link exchange. Şi acum ajungem la fondul problemei. Multor pseudo-bloggeri NU LE PLACE SĂ SCRIE PE BLOG !!! Au blog fiindcă „aşa e la modă”, habar nu au ce să posteze pe blog şi atunci sau lasă blogul în părăsire cu lunile, sau copiază pur şi simplu articole de la alţii, ori scot nişte aberaţii absolut demente din când în când şi vor neapărat să fie cunoscuţi ca mari bloggeri. Dacă mâine blogurile vor cădea în desuetudine, şi va fi la modă dresura de capre, bloggerii noştrii se vor da de ceasul morţii să facă rost de o turmă de capre cu care să se fălească, fiindcă „aşa e la modă”.

Dragii mei bloggeri, încercaţi să abordaţi subiectele în stilul vostru, dacă aveţi vreunul, o să observaţi că cititorii vor veni singuri pe blogul vostru, iar dacă nu vă place să scrieţi, dacă aveţi blog numai ca să vă lăudaţi pe la şcoală sau în gaşca de prieteni că sunteţi mari bloggeri, mai bine daţi delete la blog şi apucaţi-vă de şotron, ţară ţară vrem ostaşi, sau prinsa pe cocoţate. Nu de alta, dar s-ar putea să aveţi mai mult succes.

Epilog

Link exchange-ul îmi aminteşte de un obicei din copilărie. Dacă doi copii spuneau acelaşi cuvânt din întâmplare, însemna că vor avea noroc, dar nu oricând, ci atunci când va hotărâ celălalt. Şi atunci începeau negocierile „Spune-mi să am noroc la teza de la mate!” „Ba tu mie spune-mi să am noroc să iau zece la istorie.” De multe ori se ajungea la ceartă şi la urări de genul ” Să iei 4 la teză la mate, na!” „Să nu se mai uite Cipi de la parter la tine, na!”. Deci tot un fel de link echange 😉

 

Adidaşii de firmă

Prolog

Aveam adidaşi noi. Duminica de vară a anului 199… se anunţa caldă, dar nu excesiv. Numai bună petru un meci de fotbal pe terenul de sport al şcolii din apropiere. Facebookul încă nu fusese inventat. Călcam apăsat pe cărarea de iarbă şi simţeam cum adidaşii mei abia scoşi din cutie se mulau perfect pe picior. La un moment dat cărarea făcea un cot. Am observat prea târziu fierul înfipt în pământ şi mascat de iarba verde. Cu gândul la meciul de fotbal şi la invidia prietenilor când o să vadă noile mele încălţări abia achiziţionate, am înfipt vârful piciorului drept în fierul ascuţit din iarbă. Brusc, adidasului meu drept părea că-i crescuse un nas din fier 😦 M-am oprit în loc şi am început să mă vait. Prietenii se uitau miraţi la mine. Am scos adidasul din picior şi mă uitam cu milă la el. Am început să plâng de ciudă. Dacă mă întorceam acasă aşa, ai mei mă făceau cu ou şi cu oţet că nu am grijă de munca lor. M-am gândit puţin, am luat un tub de superglue şi am lipit partea ruptă. Apoi am mers la fotbal, încercând din răsputeri să nu vărs şiroaie de lacrimi. Adidaşii aceia au fost cu noroc, i-am purtat ani de-a rândul până s-au rupt de tot din cauza rănilor căpătate în praful terenurilor de fotbal…

În copilăria mea, să ai adidaşi noi şi de firmă era un lucru care te scotea din plutonul prietenilor cu încălţări rupte în picioare. La mare modă erau adidaşii „Puma”, numiţi şi „Pumei”. Toată lioata de puşti îţi admirau încălţările şi erai invitat de onoare la meciul de fotbal, de parcă încălţările acelea îţi aduceau brusc şi inspiraţia la joc. Timp de o săptămână erai admirat de vecinii de la bloc şi aveai grijă ca ochii din cap de adidaşii tăi cei noi. Apoi apărea un alt vecin cu încălţări noi şi erai dat uitării. Dacă adidaşii tăi cei noi nu aveau nume de firmă, situaţia era dubioasă. Se făcea un consiliu ad hoc dintre puştii din zonă în care se hotăra dacă firma respectivă este sau nu demnă de admirat. Fiecare o trăgea pe partea lui, posesorul adidaşilor susţinea că firma „ZdrangBang” este cea mai vestită firmă de încălţări, fiind arhicunoscută peste mări şi ţări, deşi necunoscută în România, în timp ce restul grupului îşi dădea cu părerea după cum îi suna numele firmei în ureche. Ca să înţelegeţi ce important era să ai ceva „de firmă”, tatăl unui vecin i-a cumpărat acestuia un treining nou şi a plătit dublu cât costa treiningul numai ca să fie inscripţionat ulterior cu „PUMA”.

Eu unul nu eram prea impresionat de mărcile de renume fiindcă aveam nişte pantofi „OTTER” nemţeşti cumpăraţi de ai mei cu sacrificii financiare, dar mă strângeau de nu puteam să-i port aşa că preferam oricând ceva mai ieftin, dar comod. Ca să nu vă mai spun că pe pantofii OTTER era inscripţionat un şobolan şi eu refuzam categoric să încalţ pantofi din piele de şobolan 😉 Am primit o dată nişte mănuşi de sudor de la tatăl meu şi toţi vecinii au murit de invidie fiindcă le-am prezentat drept mănuşi „originale de portar de fotbal” şi portarul echipei adverse mă ruga cu cerul şi cu pământul să-i împrumut mănuşile când trebuia să apere câte un penalty;)

Epilog

La un moment dat apăruse zvonul despre o nouă firmă tare pe piaţa încălţărilor. I se spunea NIKE, dar nimeni nu ştia cum arată încălţările NIKE. Unul dintre vecini a dat lovitura într-o zi când a apărut cu o pereche de adidaşi de la vestita firmă. Atunci am aflat că noii adidaşi se numesc NAIC. Deşteptul scrisese cu o cariocă pe adidaşii săi numele NAIC ca să ne facă să murim de ciudă… 🙂