Astăzi jucăm în deplasare

Prolog

Sala de sport  era arhiplină şi galeria adversă îşi făcea showul pregătit timp de o săptămână, transformând sala într-un adevărat vulcan. Echipa oaspete, timorată şi fără susţinere în tribune era ca un miel adus spre sacrificare. Jucătorii se uitau ruşinaţi spre antrenorul lor care îşi smulgea părul din cap de nervi. La un moment dat, când scorul de pe tabela de marcaj atinse proporţii uriaşe chiar şi pentru un meci de handbal, antrenorul ceru disperat un ultim time-out. Disperat, se uită la băieţii strânşi în jurul lui si le spuse „Ştiu că aţi făcut tot ce aţi putut. Nu e vina voastră dacă pierdem. De fapt, nu mai avem nimic de pierdut. Lăsaţi naibii schemele tactice şi jucaţi handbal ca la ora de sport în curtea şcolii. Bucuraţi-vă de joc.” Brusc ceva se schimbă în sală. Băieţii nu mai erau aceeaşi. Începură să joace handbal ca nişte copii fericiţi. Scorul nu-i mai interesa. Încet, încet echipa oaspete puse stăpânire pe joc. Scorul se echilibră. Galeria gazdă amuţi, ca şi întreaga sală. Sub ochii uimiţi ai spectatorilor, oaspeţii  au egalat şi în ultima secundă de joc au marcat golul victoriei. Galeria oaspete începu să aplaude încet. Fuseseră învinşi pe drept.

Povestea de mai sus este adevărată. Am trăit-o cu mulţi ani în urmă într-un orăşel în care echipa de handbal a juniorilor era foarte iubită. De multe ori am stat şi m-am întrebat de ce echipa gazdă este considerată întotdeauna favorită. Explicaţiile cum că publicul este al doisprăzecelea jucător la fotbal, sau al optulea la handbal mi se par exagerate. Depinde cum priveşti situaţia. Personal, când mulţi oameni îşi pun speranţe în mine, simt asta ca o povară. Mai este şi frica de a nu-i dezamăgi. În cazul unei înfrângeri, nu ai nici o scuză, eşti la tine acasă, ai sala de partea ta, galeria la fel, cunoşti terenul. De ce să pierzi?

În cazul unui meci în deplasare, situaţia se schimbă diametral. Nu ţi se acordă prea multe şanse. Eşti considerat învins dinainte de a începe meciul. Nu trebuie să demonstrezi nimic celor din sală, care oricum sunt împotriva ta. Şi atunci apare o idee obraznică şi enervantă. Dacă tot ne huiduie, hai să le închidem gurile. Hai să-i facem să tacă. Oricum nu avem nimic de pierdut. Hai să le batem favoriţii chiar aici în casa lor. Dacă nu reuşim, nu-i nimic. Dar putem încerca.

Echipele ca şi oamenii care nu au nimic de pierdut sunt foarte periculoşi. Riscă totul şi nu le pasă de rezultat. Mobilizarea poate fi maximă şi nu poate fi contracarată de echipa gazdă. Tocmai fiindcă aceasta trebuie să-şi mulţumească suporterii prezenţi în tribune. Din păcate echipele de fotbal din România nu văd situaţia aşa. Cum reuşesc să iasă puţin în Europa, echipele adverse le vin de hac. Din fericire, am prins perioada în care victoriile echipelor româneşti scoteau lumea în stradă. Oare se vor întoarce acele vremuri? Cu mentalitatea actuală, nici într-o sută de ani.

Epilog

În filmul Escape to victory o echipă de fotbal formată dn prizonieri de război aparţinând Aliaţilor înfruntă pe teren echipa naţională a Germaniei şi în ciuda unui arbitraj părtinitor, reuşeşe să termine meciul la egalitate, 4-4. Filmul este inspirat din povestea reală a unei echipe de fotbal ucrainene care a învins mai multe echipe de fotbal germane şi maghiare  în anul 1942 când Ucraina era ocupată de trupele naziste. Pentru această „performanţă”, fotbaliştii ucrainieni au fot trimişi în lagăre de concentrare şi foarte puţini au supravieţuit războiului. Oare ei au jucat meciurile pentru viaţa lor acasă, sau în deplasare?