Cioburile care aduc noroc

Prolog

Masa era întinsă în curte, farfuriile cele noi păstrate cu grijă, erau scoase din dulap şi înşirate pe lângă setul de pahare pline cu vin rubiniu. Bunici, copii şi nepoţi sărbătoreau reîntâlnirea după mulţi ani. Toată lumea era ocupată cu mâncatul şi degustatul vinului, numai Gigel ăla mic bătea mingea prin curte. La un moment dat, Gigel trase un şut năpraznic pentru cei 6 ani ai săi. Mingea căpătă o traiectorie ciudată şi rase pur şi simplu masa plină cu bunătăţi, spărgând paharele şi farfuriile de porţelan cumpărate taman de la  Curtea de Argeş. Gigel rămase un moment perplex, apoi o rupse la fugă în grădină urmat îndeaproape de tat-su pregătit să-l urecheze zdravăn. Cum a scăpat Gigel de bătaie în seara acea rămâne un mister. Sau poate din cauză că bunicul său care văzuse multe, potoli adunarea înfierbântată  spunând „Lăsaţi măi copii, cioburile aduc noroc şi de noroc avem nevoie mai mult decât de farfuriile astea, care oricum erau cam vechi!”

Întotdeauna mi-a plăcut spectacolul lansării unei nave noi la apă. Sticla de şampanie care se spărgea de navă era momentul meu favorit. Din contră, dacă sticla nu se sparge la contactul cu nava, se crede că aceasta nu va putea pluti pe mări şi se va scufunda în scurt timp. Obiceiul acesta vine din antichitate când la lansarea unei nave noi se spărgea un vas cu sânge de animal pentru a îmbuna zeităţile mării să ocrotească nava cea nouă.

Oricum ar fi, cioburile sunt considerate aducătoare de noroc. La noi există obiceiul ca mirii să spargă primele pahare din care au băut la nuntă ca soţ şi soţie. De asemenea, la nunţile evreieşti se oboşnuieşte spargerea paharului învelit într-o batistă. Se pare că aceasta semnifică distrugerea templului din Ierusalim.

E în firea omului să distrugă, să spargă. Pur şi simplu simţim nevoia să spargem diverse obiecte pentru a ne calma de stresul acumulat. În faţă toată lumea afirmă că e bine să construieşti, nu să distrugi. Într-adevăr, munca ne face să ne simţim folositori. Dar nu ne aduce satisfacţiile pe care ni le provoacă spargerea unor geamuri, vase, bibelouri sau borcane cu murături. Avem în noi sămânţa distrugerii şi trebuie neapărat să o satisfacem din când în când. Ce vă place să vedeţi, cum se construieşte o clădire, sau cum se dărâmă? Construirea e lungă şi plictisitoare. În schimb demolarea e scurtă şi plină de senzaţii tari. În unele ţări există cabinete de terapie unde pacientul primeşte vase de lut şi este îndemnat să le spargă ca să se elibereze de tensiunea nervoasă acumulată. Partea bună e ca lutul se poate refolosi, aşa că mediul înconjurător nu este în pericol.

Epilog

În copilărie găseam deseori borcane abandonate din case pregătite pentru demolat. Le adunam cu grijă. Pentru reciclare? În nici un caz, în anii `80 se recicla numai hârtia şi aia doar dacă o aduceai la şcoală. Luam borcanele de murături, le urcam pe stâlpii de curent, stâlpii ăia cu găuri şi apoi exersam trasul la ţintă cu pietre până spărgeam toate borcanele. Apoi mergeam să „reciclăm” alte borcane… 😉