Adidaşii de firmă

Prolog

Aveam adidaşi noi. Duminica de vară a anului 199… se anunţa caldă, dar nu excesiv. Numai bună petru un meci de fotbal pe terenul de sport al şcolii din apropiere. Facebookul încă nu fusese inventat. Călcam apăsat pe cărarea de iarbă şi simţeam cum adidaşii mei abia scoşi din cutie se mulau perfect pe picior. La un moment dat cărarea făcea un cot. Am observat prea târziu fierul înfipt în pământ şi mascat de iarba verde. Cu gândul la meciul de fotbal şi la invidia prietenilor când o să vadă noile mele încălţări abia achiziţionate, am înfipt vârful piciorului drept în fierul ascuţit din iarbă. Brusc, adidasului meu drept părea că-i crescuse un nas din fier 😦 M-am oprit în loc şi am început să mă vait. Prietenii se uitau miraţi la mine. Am scos adidasul din picior şi mă uitam cu milă la el. Am început să plâng de ciudă. Dacă mă întorceam acasă aşa, ai mei mă făceau cu ou şi cu oţet că nu am grijă de munca lor. M-am gândit puţin, am luat un tub de superglue şi am lipit partea ruptă. Apoi am mers la fotbal, încercând din răsputeri să nu vărs şiroaie de lacrimi. Adidaşii aceia au fost cu noroc, i-am purtat ani de-a rândul până s-au rupt de tot din cauza rănilor căpătate în praful terenurilor de fotbal…

În copilăria mea, să ai adidaşi noi şi de firmă era un lucru care te scotea din plutonul prietenilor cu încălţări rupte în picioare. La mare modă erau adidaşii „Puma”, numiţi şi „Pumei”. Toată lioata de puşti îţi admirau încălţările şi erai invitat de onoare la meciul de fotbal, de parcă încălţările acelea îţi aduceau brusc şi inspiraţia la joc. Timp de o săptămână erai admirat de vecinii de la bloc şi aveai grijă ca ochii din cap de adidaşii tăi cei noi. Apoi apărea un alt vecin cu încălţări noi şi erai dat uitării. Dacă adidaşii tăi cei noi nu aveau nume de firmă, situaţia era dubioasă. Se făcea un consiliu ad hoc dintre puştii din zonă în care se hotăra dacă firma respectivă este sau nu demnă de admirat. Fiecare o trăgea pe partea lui, posesorul adidaşilor susţinea că firma „ZdrangBang” este cea mai vestită firmă de încălţări, fiind arhicunoscută peste mări şi ţări, deşi necunoscută în România, în timp ce restul grupului îşi dădea cu părerea după cum îi suna numele firmei în ureche. Ca să înţelegeţi ce important era să ai ceva „de firmă”, tatăl unui vecin i-a cumpărat acestuia un treining nou şi a plătit dublu cât costa treiningul numai ca să fie inscripţionat ulterior cu „PUMA”.

Eu unul nu eram prea impresionat de mărcile de renume fiindcă aveam nişte pantofi „OTTER” nemţeşti cumpăraţi de ai mei cu sacrificii financiare, dar mă strângeau de nu puteam să-i port aşa că preferam oricând ceva mai ieftin, dar comod. Ca să nu vă mai spun că pe pantofii OTTER era inscripţionat un şobolan şi eu refuzam categoric să încalţ pantofi din piele de şobolan 😉 Am primit o dată nişte mănuşi de sudor de la tatăl meu şi toţi vecinii au murit de invidie fiindcă le-am prezentat drept mănuşi „originale de portar de fotbal” şi portarul echipei adverse mă ruga cu cerul şi cu pământul să-i împrumut mănuşile când trebuia să apere câte un penalty;)

Epilog

La un moment dat apăruse zvonul despre o nouă firmă tare pe piaţa încălţărilor. I se spunea NIKE, dar nimeni nu ştia cum arată încălţările NIKE. Unul dintre vecini a dat lovitura într-o zi când a apărut cu o pereche de adidaşi de la vestita firmă. Atunci am aflat că noii adidaşi se numesc NAIC. Deşteptul scrisese cu o cariocă pe adidaşii săi numele NAIC ca să ne facă să murim de ciudă… 🙂