Viza de flotant

Prolog

Şcoala din micul orăşel primi aprobarea pentru o clasă cu predare în limba germană. Prioritate aveau copii care locuiau lângă şcoală, aşa că primăria localităţii  a fost asaltată de un val de cereri pentru viză de flotant în cartierul cu pricina. Toţi părinţii doreau ca micuţii lor să înveţe limba germană din clasa I.  Bineînţeles că numărul de locuri era limitat, aşa că domnul Popescu şi-a făcut viză de flotant în cartierul respectiv, apoi a „vorbit” cu cineva de la Inspectoratul Şcolar şi a primit un loc în clasa respectivă pentru fiul său. Domnul Popescu putea sta liniştit, viitorul fiului său era asigurat. La o săptămână după începrea şcolii, în micul orăşel veni o delegaţie din Uzbekistan. Delegaţia din Uzbekistan donă o sumă uriaşă primăriei şi ceru în schimb ca la şcoala din oraş să se studieze limba uzbekă în locul celei germane. Propunerea a fost acceptată. Aşa că fiul domnului Popescu venea acasă de la şcoală şi îl întreba pe tatăl său „Neşin terbetileşin?” iar acesta se lua cu mâinile de cap şi aproape că izbucnea în lacrimi. Era prea târziu pentru a-l transfera la o altă şcoală…

Întâmplător am asistat la nebunia generală care a devenit înscrierea copiilor în clasa I.  Din cauza impresiei că şcoala la care învaţă copilul îi va hotărâ viitorul, mulţi părinţi au luat-o pur şi simplu razna şi au încercat tot felul de subterfugii, numai ca să-şi poată înscrie copilul la o şcoală „cu renume” şi mai ales unde se învaţă o limbă străină. Aşa că s-a ajuns la mutarea părinţilor într-un cartier cât mai aproape de şcoala respectivă, intervenţii peste intervenţii şi alte giumbuşlucuri în disperarea de a-şi înscrie copiii la anumite şcoli. Oare chiar aveţi impresia că în 12 ani de şcoală nu se vor produce o groază de schimbări atât în societate cât şi în familia voastră? Când am început eu şcoala, la mare căutare era limba rusă, iar când am dat Bacalaureatul, nimeni nu mai vroia să audă de ea. Limba engleză venise între timp la putere, secondată de germană şi franceză. Deşi am terminat 8 clase la şcoala din cartier, am doi colegi de clasă care sunt amândoi ingineri în Germania.

Cineva îmi povestea zilele trecute că dacă eşti etnic german ai prioritate la clasele cu predare în limba germană. Dar cum poţi dovedi că eşti etnic german? Cu un test de cunoştinţe a limbii germane? Eroare!! Doar trăim în România nu?  Cu o declaraţie pe proprie răspundere în faţa notarului că eşti etnic german, chiar dacă nu ştii să spui decât „Gutten Tag” şi nici aia nu eşti prea sigur ce înseamnă. Dar cât de chinuit va fi un copil la o clasă de predare în limba germană dacă el nu cunoaşte limba şi nici nu are predilecţie pentru învăţarea unei limbi străine după ureche? Eu am făcut o groază de cursuri de limba engleză şi cu toate astea nu am învăţat nimic fiindcă nu mă interesau cursurile respective. Nu doream decât să se termine ora de curs şi să plec acasă. Peste mai mulţi ani am avut un şef austriac cu care nu mă puteam înţelege decât în engleză. Fiindcă era un om vorbăreţ, vrând nevrând am învăţat să conversez în engleză, lucru pentru care îi sunt recunoscător şi în ziua de azi. Şi nu numai că nu mi-a luat bani pentru asta, ba chiar m-a şi plătit, fiindcă el plătea salariile, fireşte 🙂

Epilog

La o şcoală cu renume şi-a făcut apariţia într-o zi un elev de nicăieri. Şcoala primară şi cea generală o făcuse în satul natal al cărui nume nimeni nu-l găsea pe hartă. Iniţial fusese elev la un liceu industrial dintr-un oraş obscur apoi părinţii săi îl mutaseră în liceul cel faimos, e drept într-o clasă mai modestă. După numai câteva zile a avut loc un concurs de limba engleză la care au participat aproape toţi elevii liceului, fiindcă premiul consta înt-o excursie în Anglia. Spre marea uimire a elevilor, mulţi dintre ei copii de bani gata, premiul a fost câştigat de elevul cel necunoscut. Fiind întrebat care este secretul său, băiatul a răspuns simplu „Nu a fost greu deloc fiindcă am învăţat.” Dezamăgire maximă în rândul elevilor. Păi ăsta era secret? La naiba, asta puteau face şi ei dacă nu ar fi aşa de ocupaţi cu chefurile, beţiile crunte şi shoppingul….

Pentru Sven Hassel

Prolog

„Având în vedere proporţia uriaşă a pierderilor noastre la Stalingrad şi criza catastrofală de trupe de rezervă, Fuhrerul nostru a decretat ca, începînd din acest moment, perioada de sarcină să fie redusă de la nouă la sase luni.”

Obergefreiter Joseph Porta către Obergefreiter Wolfgang Creutzfeld,  Salonic, primăvara lui 1943                                                        Sven Hassel „Drum sângeros către moarte” pag.12

Într-o seară de toamnă a anului 1992 am primit cadou o carte. Era o carte de război, deci m-am pus imediat pe citit. După o jumătate de oră râdeam atât de tare încât părinţii mei s-au speriat. Cartea se numea Blindatele Morţii şi era scrisă de un autor de care nu auzisem până atunci, Sven Hassel. Apoi am aflat că mai erau şi alte cărţi scrise de acelaşi autor şi m-am rugat cu cerul şi cu pământul de mama mea să mi le cumpere pe toate. Astfel că în câţiva ani am adunat toată colecţia de 14 romane scrise de Sven Hassel. Le mai am şi acum. E drept că sunt ferfeniţite de atâta citit, unele le-am citit de peste 50 de ori şi ştiu pe dinafară paragrafe întregi din toate romanele.

Cu timpul am început să caut mai multe informaţii despre Sven Hassel şi aşa am aflat că în realitate se numeşte Sven Pedersen, şi este născut pe 19 aprilie 1917 la Fredensborg în Danemarca. La vârsta de 14 ani a plecat de acasă ca ucenic de marinar în marina comercială, apoi a fugit în Germania unde s-a înrolat în armată. După un an a dezertat, apoi după o periaodă de lagăr a fost transferat în regimentul disiplinar 27 Panzer, aparţinând Armatei a 6-a. Aici a adunat materialul pentru cele 14 romane scrise apoi între anii 1953 şi 1985. Actualmente, Sven Hassel trăieşte în Barcelona.

Am crescut cu romanele lui Sven Hassel. Ani de-a rândul le-am împrumutat prietenilor, colegilor, apoi am fost foarte atent să le primesc şi înapoi. Între timp au apărut şi alte ediţii ale cărţilor lui Sven Hassel. S-a făcut chiar şi un film după romanul „Blindatele Morţii”. Ani de zile am fost ferm convins că acţiunea romanelor este reală, personajele fiind autorul şi colegii săi de suferinţă. Fiecare personaj este conturat atât de clar, încât după ce te familiarizezi cu ele, ştii dinainte cum ar gândi unul sau altul. Generaţii întregi de cititori au crescut alături de Sven Hassel şi camarazii săi Porta, Micuţul, Bătrânul, Legionarul, Julius Heide,  Barcelona şi ceilalţi  în timp ce beau, petreceau, aruncau grenade, striveau cu tancul sate ruseşti sau participau la expediţii sinucigaşe în spalele liniilor inamice. Suferinţa cauzată de război se împletea cu umorul, participarea la plutoanele de execuţie se termina cu beţii crâncene, tranşeele inamice erau luate cu asalt, iar cititorul rămânea prins în acţiunea romanului astfel încât avea în nări mirosul prafului de puşcă sau aroma unui borş rusesc gătit de inegalabilul bucătar Joseph Porta.

Multe voci susţin cu argumente destul de greu de atacat faptul că romanele lui Sven Hassel sunt simple ficţiuni, iar autorul nu a luptat niciodată pe front. Se pare că datele prezentate în romane sunt imposibil de verificat. Deşi am citit cu atenţie şi cu mare dezamăgire argumentele contestatarilor lui Sven Hassel, un lucru rămâne sigur. Romanele lui au fost publicate în peste 50 de ţări şi vânzările se apropie de cifra de 100 milioane exemplare.

Uneori stau şi mă gândesc că un mincinos notoriu care nu a participat la  lupte ar fi reuşit eventual să vândă 20 – 30 de cărţi şi sigur nu ar fi scris 14 romane în care acţiunea şi personajele să se întrepătrundă atât de bine. Nu ştiu, dar un lucru este sigur. Voi păstra cărţile lui Sven Hassel atâta timp cât voi avea o bibliotecă şi le voi răsfoi şi la 50 de ani cu tot atâta plăcere ca la 15 ani.

Epilog

„Primirea pe care ne-a făcut-o comandantul Lander a fost la fel de cordială, dar, după trei zile, trupul lui, făcut strecurătoare, a fost găsit în nişte tufişuri. Fireşte, fapta a fost pusă pe seama partizanilor. Ce-i drept, au planat niscaiva bănuieli legate de Micuţul şi Porta, dar aceştia, ca să-şi dovedească nevinovăţia, au asistat cucernic la înmormântare, vărsând chiar o lacrimă.” Sven Hassel, Batalion de marş pag. 50

P.S. La data de 21 septembrie 2012, în vârstă de peste 95 de ani, Sven Hassel s-a alăturat camarazilor săi de front pentru ultima bătălie. Cea fără de întoarcere. Dumnezeu să-l odihnească în pace.