Şcoala căderilor

Prolog

În orăşelul de la poalele muntelui îşi făcu apariţia într-o zi un bătrân maestru de judo. Găsi o sală liberă şi aşteptă primii novici să-i calce pragul. Vestea că un maestru a deschis o sală de judo se răspândi în orăşel ca fulgerul. Toţi şmecherii din oraş, fani declaraţi ai filmelor cu Bruce Lee şi Chuck Norris, se înscriseră la sală. Se şi vedeau aplicând adversarilor scheme de judo spectaculoase. Bătrânul maestru începu prima lecţie  învăţându-i să cadă. Timp de trei luni bătute pe muchie, i-a pus pe novici să exerseze căderile. După o lună, şmecherii se săturaseră de judo şi îşi luară tălpăşiţa. Ei vroiau să înveţe bătaie, nu să şteargă maestrul pe jos cu ei. Nu înţelegeau că şcoala căderilor este vitală nu numai în artele marţiale ci şi în viaţă La antrenamente veneau acum mai puţin de jumătate din cei care erau la început. Abea acum, bătrânul maestru începu să le arate tehnicile de judo.

Postarea de faţă mi-a fost inspirată de articolul lui dojo.  În anii ’80 se vorbea de karate numai pe ascuns. Singura artă marţială aprobată era judo. Degeaba m-am dat de ceasul morţii, că părinţii mei nici nu au vrut să audă de judo. Brusc, în primăvara lui 1990, cluburile de karate au explodat. Toată lumea se apuca de karate. Stiluri precum Shotokan, Taekwondo, Ju-Jitsu apăreau pe piaţă şi fiecare nou practicant mândru de centura sa albă îşi lăuda stilul  şi se visa un nou Jean Claude Van Damme. Până la sfârşitul anului 1991 când am păşit şi eu timid într-un dojo de ju-jitsu, majoritatea prietenilor care se apucaseră în primăvara lui 1990 de karate renunţaseră. Inutil să vă spun că şi eu mă vedeam un viitor mare luptător şi am fost profund dezamăgit când am văzut că practic sunt pe nicăieri în domeniu. Primul lucru pe care l-am învăţat a fost respectul. Respectul faţă de sensei, faţă de colegi, faţă de sala în care te antrenezi şi care se numeşte dojo. Într-un dojo se intră tăcut şi se salută dojoul print-o uşoară plecăciune înainte de a intra în dojo, precum şi la ieşire. Nu se intră ca într-o crâşmă, fluierând sau cu mâinile în buzunar.  La antrenamentele de jiu-jitsu oră după oră, zi după zi acumulezi experienţă, înveţi să fii modest, să-ţi cunoşti limitele şi să încerci să ajungi la limita lor superioară.

De câte ori vorbesc cu cei care nu au practicat arte marţiale despre jiu-jitsu, prima întrebare este „Şi la ce centură ai ajuns?” Inevitabil trebuie să-i dezamăgesc fiindcă am deţinut centură argintie care nu face parte din coloraţia obişnuită galben-portocaliu-verde-albastru-maron-negru. Degeaba le spun că am gradaţia 3 kyu, fiindcă habar nu au despre asta. Aşa că prefer să nu-i încurc. Iniţial în artele marţiale existau doar 2 centuri. Albă pentru novici şi neagră pentru maeştrii (sensei). Apoi din cauză că novicii europenii nu puteau să aştepte 5 sau 6 ani până ajungeau la centura neagră, s-au folosit culorile pe care le cunoaştem în nuanţă tot mai închisă, până la centura neagră.

Indiferent de stilul de arte marţiale practicat, dobândeşti o educaţie impusă de multe ori cu preţul durerilor fizice cauzate de antrenamentele tot mai intense, precum şi de luptele cu partenerii de antrenament. Culmea e că practicanţii artelor marţiale sunt mult mai calmi şi intră mult mai greu în conflicte pe stradă tocmai din cauza faptului că îşi cunosc valoarea şi ştiu că trebuie să evite o confruntare care ar dăuna grav adversarului. Pentru că anii de antrenament continuu transformă un om obişnuit într-o maşină de rupt oase.

Epilog

La poata unui templu shaolin apăru într-o zi un puşti. Unul din călugării shaolin l-a luat în grja sa şi puştiul s-a bucurat că o să înveţe kung fu. Puştiul a fost pus să măture prin templu şi să se ocupe de curăţenie, iar în restul timpului trebuia să lovească apa dintr-un butoi uriaş cu palmele. Zi după zi, băiatul lovea apa din butoi. Degeaba se ruga de călugăr să-l înveţe procedee de luptă, călugărul refuza. După doi ani în care a lovit apa din butoi, băiatul ceru voie să meargă în satul său natal. Ajuns acolo, familia şi vecinii l-au întrebat ce a învăţat la templul shaolin. Furios, băiatul izbi cu palma masa grea de stejar care se rupse în două „Nu m-au învăţat nimic, am stat acolo degeaba!!!” strigă el supărat. Oamenii din sat se uitau la masa ruptă dintr-o singură lovitură şi clătinau din cap. Deci călugării shaolin ştiau ei ce făceau când antrenau pe cineva…