Arta retoricii


Prolog

Anno Domini 196… Sala de festivităţi a Casei de Cultură din micul orăşel era arhiplină. Bărbaţii şi femeile îmbrăcaţi în haine de lucru aşteptau cu nerăbdare  decernarea premiului de „Fruntaş în producţie” în oraşul lor. Sus, pe scena pavoazată cu drapele roşii ale partidului, se aflau tovarăşii veniţi tocmai de la judeţeana de partid ca să-l felicite pe norocos. Deodată, o voce puternică răsună în sală „Se acordă titlul de fruntaş în producţie tovarăşului tractorist Hannibal Popescu! Să poftească pe scenă, să ne spună câteva cuvinte!”  Sala izbucni în aplauze. Fericitul câştigător, un om de vreo 45 de ani, urcă emoţionat treptele scenei. După ce aplauzele se stinseră, Hannibal Popescu se uită timid la tovarăşii de la judeţeană, apoi la auditoriul din sală şi brusc prinse curaj. „Da! Ăăăă…  Că… căci noi, ăştia, tract… tractoriştii am arat şi am semănat…partidul ne-a dat…ăăă motorină…ăăă la tract…la tractoare şi noi ne-am mobiloi… ăă mobilizo…mobilidzat ecsem…egzemplar ca să iasă treaba!!! Trăiască Partidul!!! Sala izbucni în aplauze.  Hannibal Popescu răsuflă uşurat. Primul său discurs avea un  succes nesperat 🙂

De fiecare dată când a trebuit să ţin un discurs în public a trebuit să depăşesc acel moment groaznic în care mintea ţi se goleşte şi discursul repetat de zeci sau sute de ori refuză pur şi simplu să-ţi vină pe buze. De obicei, tocmai în clipele astea sala este plină şi toţi se uită fix la tine. Nu se aude nici musca. Dacă faci greşeala să începi cu un „Ăăăă…”, eşti pierdut. Aproape sigur sala va izbucni în râs şi indiferent cât de bun este discursul tău, va fi acoperit de ridicolul primelor momente.  De aceea este important să rosteşti cuvintele clar şi tare pentru a lăsa impresia unui orator ferm. Vei observa că pe măsură ce continui să vobeşti, mintea ţi se va elibera de stres şi îţi vei aminti discursul pregătit dinainte fără nici un fel de problemă.

Ce ne facem însă dacă nu avem nimic pregătit dinainte? Este foarte important să ştim exact care este mesajul principal pe care vrem săţl transmitem celor care ne ascultă. O idee principală fermă poate fi uşor sprijinită de idei adiacente care să susţină mesajul principal. În orice caz, eu aş recomanda să frecventaţi măcar din când în când un grup de discuţii în care colegii mai experimentaţi vor putea să vă ajute cu sfaturi pentru a ajunge să susţineţi singur un discurs bun.

Culmea ironiei,  Demosthenes, cel care avea să ajungă mai mare orator al Antichităţii nu avea deloc calităţi pentru a ţine discursuri. Avea un tic nervos la umăr, era bâlbâit şi nu putea să lege două fraze clare. A fost aruncat de la tribună de două ori şi huiduit de mulţime când a încercat să vorbească. Apoi a făcut eforturi titanice ca să devină orator. A vorbit ţinând pietre în gură, a declamat discursuri în faţa valurilor mării pentru că vorbea încet şi nu se putea  obişnui cu huiduielile mulţimii. Se ascundea într-o peşteră unde îşi repeta discursurile în faţa liliecilor până la exasperare.

Nu disperaţi, arta oratoriei înseamnă înainte de orice muncă şi dorinţa de a reuşi, chiar dacă natura nu v-a înzestrat cu calităţi native de orator.

Epilog

Unul dintre cele mai puternice discursuri care a rămas în memoria istoriei a fost rostit de Primul ministru englez Winston Churchill în luna mai a anului 1940 când Anglia era în război cu Germania nazistă. Discursul a fost simplu, dar eficient. „Vom lupta pe plaje, vom lupta pe pistele de aterizare, vom lupta pe ogoare şi pe străzi, vom lupta pe dealuri. Nu ne vom preda niciodată!”

Anunțuri

4 gânduri despre „Arta retoricii

  1. sa-ti spun drept, din ce am cunoscut eu, nu sunt prea multi interesati de acest aspect. nu pentru ca nu ar fi important, ci pentru ca sunt prea putini care au ocazia sa apara in public, iar cei care o vor face, o vor face si fara sa le pese de cei ce asculta… pentru ca sunt sefi si oricum trebuie ascultati, pentru ca oricum nimeni nu e pe faza… 🙂
    eu vorbesc in public pur si simplu pentru ca sunt sangvina. dar nu-mi place deloc. singurul lucru care imi place este sa scriu, pentru ca in scris nu vad ochii nemultumiti sau invidiosi ai celor care ar putea citi. cand vorbesti este ceva uimitor sa vezi ce reactii au oamenii: pe unii ii simti ca i-ai prins in poveste, dar pentru ca li se pare ca ti-ar da satisfactie, nici nu dau vreun semn cum ca te-ar urmari…
    eu am citit multe carti despre vorbitul in public si cred ca cel mai amuzant aspect mi s-a parut cel care sugera ca atunci cand ai emotii sa-ti tii degetul mare si aratatorul unite, intr-un cerc, lucrul acesta ajutandu-te sa nu te agati de propriile haine sau sa nu faci gesturi enervante pentru public, sa nu ai ticuri deranjante…
    sper sa devii cel mai cunoscut orator al zonei! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s