Şi veţi cunoaşte Adevărul


Prolog

Anno Domini 198… Undeva la o şcoală generală, în timpul orei de dirigenţie. Profesoara  îi privea cu blândeţe pe elevi. „Dragii mei, să ştiţi că o greşeală recunoscută, e pe jumătate iertată. Adrian ridică mâna puţin speriat. T…tovarăşa dirigintă, pot să vă spun ceva? Da dragul meu, spune, ce s-a întâmplat? Mai ştiţi buchetul ăla frumos de flori pe care vi l-am adus săptămâna trecută? Da Adrian, a fost un gest foarte frumos din partea voastră. Păi acum câteva zile v-a picat o hârtie de 100 de lei din geantă şi eu am luat-o şi am cumpărat îngheţată la toată clasa şi din ce a mai rămas v-am luat buchetul ăla de flori… Ceee ??? Nesimţitule, după ce că mi-ai furat banii mai ai curajul să recunoşti cu tupeu! Să vii mâine cu maică-ta la şcoală!! Păi n-aţi spus mai înainte că greşeala recunoscută e pe jumătate iertată??”

Începând din clasele primare, tovarăşa învăţătoare ne educa în spiritul adevărului. Conform celor spuse de dumneaei, trebuia să recunoaştem tot ce făcusem greşit şi să-i aducem neîntârziat la cunoştinţă petru a putea lua măsurile pe care le considera necesare. De obicei urecherea, trasul de perciuni, sau în cazuri mai grave câte o palmă peste cap. Cum obiceiurile bune se răspândesc ca ciuma, în familie aveam parte de acelaşi tratament. De obicei interogatoriile începeau cu formulele „Să nu minţi! Minciuna are picioare scurte!! Minciuna şi hoţia merg mână în mână!! Mai bine recunoaşte că nu ţi se întâmplă nimic (Asta era varianta extremă la ideea că greşeala recunoscută e pe jumătate iertată)!” Fiind impresionat până la lacrimi de argumentele de mai sus normal că recunoşteam şi la fel de normal că apoi încasam o pedeapsă conformă cu boacăna făcută. „Treci la lecţii, nu mai pupi tu fotbal săptămâna asta, vezi că te ascult la Geografie!!!”

Încetul cu încetul am realizat că recunoaşterea adevărului atrage după sine pedepse din cele mai variate şi că jumătatea care este iertată este infinit mai mică decât cea neiertată, recunoaşterea nefiind deloc profitabilă. Aşa că am ajuns la următoarea concluzie. Dacă tot o încasez că recunosc, măcar să încerc să scap cu o minciunică. Dacă merge, scap de pedeapsă, iar dacă nu, oricum o iau pe cocoaşă. Aşa că în peisaj şi-a făcut apariţia domnişoara Minciunica, cea care se spune că ar avea picioruşele scurte.

La început Minciunica era mică, firavă şi uşor de prins. Apoi a început să crească. Era tot mai voinică şi greu de depistat. Făcea mult sport şi învăţase tehnici de rugby, aşa că era foarte greu placată de domnul Adevăr. Învăţase să-i facă ochi dulci domnului Adevăr şi să de folosească de el, astfel încât bietul Adevăr era complet depăşit de situaţie. Şi aşa Minciunica cea nevinovată a crescut şi a devenit Minciuna, o doamnă care mă ajuta ori de câte ori aveam nevoie. Dar nu pe gratis, cum am crezut eu la început.

De câte ori mă ajuta doamna Minciuna îmi lăsa câte o pată. Undeva în suflet, unde nu vedea nimeni. La început nu o băgam în seamă, dar apoi am observat că petele devin tot mai greu de şters. Şi atunci am realizat că doamna Minciuna are preţul ei. Care creşte cu fiecare dată când îi cer ajutorul. Şi că în momentele dificile mă va lăsa să mă descurc singur spunând adevărul. Dar atunci poate va fi prea târziu.

Aţi încercat vreodată să spuneţi adevărul? Atunci cu siguranţă aţi observat că ceilalţi sunt puţin şocaţi. De ce? Fiindcă suntem atât de obişnuiţi cu minciunile pe care le auzim zilnic încât aproape că le spunem celorlalţi „Hai te rog, minte-mă frumos. Nu mă interesează adevărul, vreau să aud o minciună frumoasă.”Şi ei ne fac pe plac, astfel încât la un moment dat nu mai distingem graniţa dintre minciună şi adevăr. Sau poate că dacă am spune doar adevărul nu am mai putea să trăim unii cu alţii.

Epilog

Anno Domini 198… Sala de festivităţi a grădiniţei era plină ochi de părinţi şi rude veniţi să asiste la serbarea micuţilor. La un moment dat pe scena improvizată apare un băieţel în uniformă de şoim al patriei care se pregăteşte să spună o poezie. Se uită emoţionat la tovarăşa educatoare, apoi începe. „Ţara noastră este mare… Cine fură, ăla are!”  Grupul din sală rămâne tablou. Disperată, educatoarea se ia cu mâinile de cap. Micuţul se uită bucuros spre sală şi completează „Tata mi-a spus!” 🙂

Cele mai puternice organizatii ale copiilor erau Pionierii si Soimii Patriei

Anunțuri

3 gânduri despre „Şi veţi cunoaşte Adevărul

  1. Pingback: >Vineri recomandam articole(5) | Aniela Deby

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s