Munca în condiţii grele

Prolog

Responsabilul de personal de la mină se hotărâ să coboare el însuşi în subteran ca să le arate minerilor cine e şeful. Prea veneau minerii să ceară bilete de tratament şi tot felul de alte beneficii nemeritate, pe care el în calitate de responsabil bineînţeles că le refuza. Ce naiba putea fi aşa de greu să munceşti în mină că doar nu depuneai efort aşa cum depunea el în biroul în care aerul condiţionat păstra mereu o atmosferă de primăvară. În timp ce responsabilul făcea inspecţia în frontul de lucru al minei cu o moacă acră, se auzi brusc un zgomot ca un tunet îndepărtat. Minerii începură să strige „Se prăbuşeşte! Se prăbuşeşte galeria! Săriţi!!!”  şi fugiră către locul unde se auzea zgomotul ca să susţină pilonii care sprijineau tavanul. Responsabilul de personal, simţi literalmente că i se ridică părul de pe spinare de frică şi o luă la fugă urlând cât îl ţinea gura „Ajutoooooorrrr….ajutooorr !!!!” Din păcate, în haosul creat greşi direcţia fugind spre interiorul galeriei, iar când tavanul galeriei se prăbuşi rămase prizonier în mină. Două zile şi două nopţi rămase prizonier acolo până când minerii au putut ajunge la la el şi-l ajutară să vadă din nou lumina zilei. Responsabilul fu atât de zguduit de cele trăite încât de atunci le aproba minerilor toate cererile de tratament şi de fiecare dată se uita la ei ca şi cum ar fi vrut să le mulţumească pentru zilele pe care le mai avea de trăit.

De-a lungul anilor am avut ocazia să cunosc diverse locuri de muncă. Unele mai grele, altele mai lejere. La 20 de ani am luat-o razna şi m-am angajat ca muncitor necalificat pe un şantier de construcţii. Cum eram student în vacanţă şi era doar un job de vară am avut ocazia să văd de aproape cum se comportă oamenii în situaţii dificile. Luna iulie era deosebit de călduroasă, munca era grea, rănile erau frecvente. De multe ori nu reuşeai să faci faţă singur şi aveai nevoie de ajutorul colegilor. Unii te ajutau, alţii se bucurau când vedeau că nu poţi şi râdeau de tine. Ca în viaţa reală.

Nu am lucrat în mină. Dar am vorbit cu prieteni care au fost acolo şi mi-au povestit scene reale în care se prăbuşea tavanul galeriei şi ei nu ştiau dacă îşi vor mai vedea casa. Toţi îmi spuneau acelaşi lucru. De unul singur nu rezişti, ai nevoie să intri în colectiv, altfel mori. Mulţi îi înjură pe mineri şi îi consideră nişte sălbatici. Poate că aşa e. Dar ei ţin unul la altul mai mult ca fraţii. Pentru că ştiu că viaţa lor e în  mâinile ortacilor. Pentru că mina are nevoie de tributul său în vieţi omeneşti.

Am cunoscut ploaia, frigul şi căldura toridă. Nopţile de februarie sunt cele mai grele. Eşti epuizat din cauza celor două luni de iarnă şi primăvara nu mai vine. Noaptea pe străzi e un frig pătrunzător. Ceaţa amplifică parcă gerul. Umbli împreună cu colegul tău pe străzile pustii şi încerci să te încălzeşti. O ceaşcă de cafea sau ceai fierbinte de la buticul din colţ face diferenţa dintre viaţă şi disperare. Parcă a venit era glaciară. Primăvara e atât de aproape şi totuşi parcă e din altă lume. Greu, foarte greu ceasul arată că programul se termină şi poţi pleca spre casă. Eşti atât de obosit că nu mai poţi nici măcar să mănânci. Căldura din casă te toropeşte şi adormi instant. Dacă aveţi insomnii ăsta e cel mai bun leac împotriva lor. Oboseala. Şi atunci realizezi că fericirea înseamnă să dormi. Într-un loc cald. Şi pe săturate. Somn uşor.

Epilog

La fabrica de mezeluri veni un nou director, care absolut, dar absolut din întâmplare era finul unui şef din ministerul de resort. Începând de a doua zi, muncitorii se treziră cu sporurile tăiate, orele de lucru prelungite şi sancţiuni din partea conducerii pentru orice abateri. Noul director adora să meargă printre muncitori şi să-i sancţioneze pentru greşeli minore. Sertarul cu referate de sancţionare devenise  neîncăpător. Directorul începu să răspândească groaza în rândul angajaţilor şi unii dintre ei îşi luară lumea în cap. Într-o după amiază înainte de terminarea programului, directorul se hotărâ să-i sancţioneze pe muncitorii care lucrau în hala cea mai friguroasă, unde temperatura maximă nu depăşea  -10 grade. Intră brusc în hală decis să taie în carne vie, dar imediat se auzi un pocnet înfiorător. Uşa cea mare a halei se închise făcându-l prizonier în congelator. Degeaba încercă directorul să iasă din hală sau să sune pe cineva. În hală nu avea semnal la telefon, aşa că petrecu cea mai geroasă noapte din viaţa sa, având suficient timp să se întrebe unde greşise faţă de angajaţii săi. Dimineaţa când primul angajat deschise uşa cea mare a halei congelate îl găsi pe director numai bun de dezgheţat cu dalta. Directorul era alb la faţă şi în pragul colapsului. După două săptămâni de spitalizare, directorul îşi înaintă demisia şi plecă. Unde ? Nimeni nu ştia şi nici nu-i interesa… Angajaţii sărbătoriră plecarea zbirului cu şampanie la locul de muncă, faptă deosebit de gravă pe care noul director interimar o trecu cu vederea. Doar el procurase şampania… 😀

 

Gata, renunţ, nu mai pot, s-a terminat !

Prolog

Iulian simţea că îl lasă puterile. În ultimele luni încercase imposibilul pentru a găsi rezolvarea problemelor care-l chinuiau. Încercase să ia legătura cu foşti colegi, prieteni, cunoscuţi şi necunoscuţi.  Luase la rând ţările şi continentele încercând să găsească o rezolvare pentru problema care-l măcina. Casa în care investise toate sentimentele sale era pierdută, iar familia sa pe punctul de a se destrăma. În seara aceea, Iulian stinse calculatorul epuizat şi renunţă. A doua zi la prânz urma să vină executorul bancar şi să-i  ia casa. Dimineaţa, Iulian se trezi liniştit. Ştia că nu mai poate face nimic pentru a amâna inevitabilul. Deschise calculatorul din obişnuinţă şi parcurse zecile de emailuri necitite. Citi la întâmplare câteva, apoi brusc simţi că îngheaţă. O companie de care nu auzise îi propunea un contract de consultanţă. Deschise emailul cu sentimentul unui înnecat care se agaţă de un fir de pai. Dar era paiul care avea să-l scoată la liman.

De mic copil am fost crescut în ideea că nu trebuie să renunţ. Trebuie să lupt pentru ceea ce vreau. Nimic nu se obţine fără luptă. Ideile astea mi-au intrat atât de adânc  în subconştient încât nu pot renunţa la ele. Toată lumea e de acord că asta e cheia progresului în viaţă.

Şi totuşi există momente când simt că nu mai pot. Imediat după aceea intră în funcţiune mecanismul care îmi spune „Încă puţin, hai că poţi, încă puţin!” Şi mai merg o perioadă ca o căruţă cu frâna trasă la care trebuie să te opinteşti cu fiecare centimetru de înaintare. Îmi vin în minte tot felul de exemple de rezistenţă umană, eroii de la Termopile, armata germană la Stalingrad, bătălia pentru Atlanta din Războiul de secesiune sau eroii din Bătălia pentru Anglia. Încep să număr zilele, orele, minutele. Apoi vine momentul în care simt că mi s-a umplut paharul. Şi acela e momentul în care simt că gata, s-a terminat. Am luptat cum s-ar spune până la ultimul om şi ultimul glonţ. Ca şi cum m-aş prăbuşi pe câmpul de bătălie. Nu mai pot. Nu mai vreau. Nu mai simt nimic. Sunt doar anesteziat. Apoi un oftat de uşurare. Doamne, bine că  s-a terminat. Îmi şterg din cap ideea pentru care am luptat şi îmi fac un nou plan de supravieţuire. Dar ce faci când lupţi pentru viaţa unui om? A unui om drag? Atunci nu poţi abandona. Pentru că te uiţi în ochii lui şi simţi că nu poţi să-l laşi să se stingă.

Am învăţat că de cele mai multe ori, că dacă ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă ca să reuşeşti, rezultatul va veni de la sine. În momentul în care ai renunţat să mai lupţi. În momentul în care ai spus: Gata, s-a terminat. De fapt nu s-a terminat. Modificările pe care le-aţi făcut în lumea din jurul vostru îşi vor duce mai departe efectele şi vor avea rezultatele pentru  care v-aţi zbătut.  Pentru că universul îşi are legile lui.

 

Epilog

Moş Andrei avea peste nouăzeci de ani şi gustase din plin din zbuciumatul secol 20. Se născuse undeva prin 1900 sau 1901 că nu mai ştia exact nici el. Trecuse prin 2 războaie, trăise sub comunişti şi acum îşi ducea traiul sub capitaliştii ăştia de duzină. Moş Andrei nu era singur niciodată, avea zeci de prieteni care-l vizitau şi îl chemau mereu pe la ei. Moş Andrei le promitea că va veni în curând şi ştia că o va face. Pentru că prietenii lui erau morţi unii de peste 50 de ani, dar îi vedea aievea în fiecare zi şi conversa cu ei. Din lumea reală îl mai vizita din când în când un nepot care aştepta să moştenească apartamentul bătrânului. Aşa că într-o bună zi moş Andrei se duse să vadă cu ochii lui un azil de bătrâni din oraş. Găsi acolo un fost camarad de arme viu şi real. Imediat făcu o cerere să se mute la azil. Nepotul care îşi văzu visul cu ochii, începu să plângă. Moş Andrei îl linişti, în sfârşit îşi găsise colţul său de viaţă în care putea fi iarăşi tânăr şi în putere. Parcă dăduse jos din spate vina că încă mai trăia. Îşi regăsise liniştea şi camarazii.

P.S. Titlul are legătură doar cu postarea. Nu închid blogul până nu ajung la 100 de milioane de accesări. Asta o să fie undeva prin 2075 🙂