Munca în condiţii grele


Prolog

Responsabilul de personal de la mină se hotărâ să coboare el însuşi în subteran ca să le arate minerilor cine e şeful. Prea veneau minerii să ceară bilete de tratament şi tot felul de alte beneficii nemeritate, pe care el în calitate de responsabil bineînţeles că le refuza. Ce naiba putea fi aşa de greu să munceşti în mină că doar nu depuneai efort aşa cum depunea el în biroul în care aerul condiţionat păstra mereu o atmosferă de primăvară. În timp ce responsabilul făcea inspecţia în frontul de lucru al minei cu o moacă acră, se auzi brusc un zgomot ca un tunet îndepărtat. Minerii începură să strige „Se prăbuşeşte! Se prăbuşeşte galeria! Săriţi!!!”  şi fugiră către locul unde se auzea zgomotul ca să susţină pilonii care sprijineau tavanul. Responsabilul de personal, simţi literalmente că i se ridică părul de pe spinare de frică şi o luă la fugă urlând cât îl ţinea gura „Ajutoooooorrrr….ajutooorr !!!!” Din păcate, în haosul creat greşi direcţia fugind spre interiorul galeriei, iar când tavanul galeriei se prăbuşi rămase prizonier în mină. Două zile şi două nopţi rămase prizonier acolo până când minerii au putut ajunge la la el şi-l ajutară să vadă din nou lumina zilei. Responsabilul fu atât de zguduit de cele trăite încât de atunci le aproba minerilor toate cererile de tratament şi de fiecare dată se uita la ei ca şi cum ar fi vrut să le mulţumească pentru zilele pe care le mai avea de trăit.

De-a lungul anilor am avut ocazia să cunosc diverse locuri de muncă. Unele mai grele, altele mai lejere. La 20 de ani am luat-o razna şi m-am angajat ca muncitor necalificat pe un şantier de construcţii. Cum eram student în vacanţă şi era doar un job de vară am avut ocazia să văd de aproape cum se comportă oamenii în situaţii dificile. Luna iulie era deosebit de călduroasă, munca era grea, rănile erau frecvente. De multe ori nu reuşeai să faci faţă singur şi aveai nevoie de ajutorul colegilor. Unii te ajutau, alţii se bucurau când vedeau că nu poţi şi râdeau de tine. Ca în viaţa reală.

Nu am lucrat în mină. Dar am vorbit cu prieteni care au fost acolo şi mi-au povestit scene reale în care se prăbuşea tavanul galeriei şi ei nu ştiau dacă îşi vor mai vedea casa. Toţi îmi spuneau acelaşi lucru. De unul singur nu rezişti, ai nevoie să intri în colectiv, altfel mori. Mulţi îi înjură pe mineri şi îi consideră nişte sălbatici. Poate că aşa e. Dar ei ţin unul la altul mai mult ca fraţii. Pentru că ştiu că viaţa lor e în  mâinile ortacilor. Pentru că mina are nevoie de tributul său în vieţi omeneşti.

Am cunoscut ploaia, frigul şi căldura toridă. Nopţile de februarie sunt cele mai grele. Eşti epuizat din cauza celor două luni de iarnă şi primăvara nu mai vine. Noaptea pe străzi e un frig pătrunzător. Ceaţa amplifică parcă gerul. Umbli împreună cu colegul tău pe străzile pustii şi încerci să te încălzeşti. O ceaşcă de cafea sau ceai fierbinte de la buticul din colţ face diferenţa dintre viaţă şi disperare. Parcă a venit era glaciară. Primăvara e atât de aproape şi totuşi parcă e din altă lume. Greu, foarte greu ceasul arată că programul se termină şi poţi pleca spre casă. Eşti atât de obosit că nu mai poţi nici măcar să mănânci. Căldura din casă te toropeşte şi adormi instant. Dacă aveţi insomnii ăsta e cel mai bun leac împotriva lor. Oboseala. Şi atunci realizezi că fericirea înseamnă să dormi. Într-un loc cald. Şi pe săturate. Somn uşor.

Epilog

La fabrica de mezeluri veni un nou director, care absolut, dar absolut din întâmplare era finul unui şef din ministerul de resort. Începând de a doua zi, muncitorii se treziră cu sporurile tăiate, orele de lucru prelungite şi sancţiuni din partea conducerii pentru orice abateri. Noul director adora să meargă printre muncitori şi să-i sancţioneze pentru greşeli minore. Sertarul cu referate de sancţionare devenise  neîncăpător. Directorul începu să răspândească groaza în rândul angajaţilor şi unii dintre ei îşi luară lumea în cap. Într-o după amiază înainte de terminarea programului, directorul se hotărâ să-i sancţioneze pe muncitorii care lucrau în hala cea mai friguroasă, unde temperatura maximă nu depăşea  -10 grade. Intră brusc în hală decis să taie în carne vie, dar imediat se auzi un pocnet înfiorător. Uşa cea mare a halei se închise făcându-l prizonier în congelator. Degeaba încercă directorul să iasă din hală sau să sune pe cineva. În hală nu avea semnal la telefon, aşa că petrecu cea mai geroasă noapte din viaţa sa, având suficient timp să se întrebe unde greşise faţă de angajaţii săi. Dimineaţa când primul angajat deschise uşa cea mare a halei congelate îl găsi pe director numai bun de dezgheţat cu dalta. Directorul era alb la faţă şi în pragul colapsului. După două săptămâni de spitalizare, directorul îşi înaintă demisia şi plecă. Unde ? Nimeni nu ştia şi nici nu-i interesa… Angajaţii sărbătoriră plecarea zbirului cu şampanie la locul de muncă, faptă deosebit de gravă pe care noul director interimar o trecu cu vederea. Doar el procurase şampania… 😀

 

Anunțuri

4 gânduri despre „Munca în condiţii grele

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s