Sunt liniştit… nu-mi pasă de nimic…

Prolog

Nea Mărin era spaima subalternilor şi chiar a colegilor de lucru. Nu exista zi să nu-i suduie sau să le dea sarcini imposibil de îndeplinit, bineînţeles după aceea aplicând sancţiuni drastice. Până într-o zi când totul s-a schimbat. Nea Mărin a făcut un infarct şi doctorul i-a spus că dacă va continua aşa, al doilea infarct îi va fi fatal. Brusc, nea Mărin a realizat că fiecare zi poate fi ultima. Aşa că a început să se bucure de fiecare din ele. Colegii de la lucru îl priveau cu uimire şi clătinau din cap. Zbirul dispăruse şi în locul lui apăruse un alt om. Avea o vorbă bună pentru fiecare. Nu certa pe nimeni, găsea un motiv de fericire în orice şi se bucura ca un copil pentru fiecare lucru mărunt. După mulţi ani, nea Mărin ajunse să-şi legene nepoţii pe genunchi şi să le povestească despre Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana, iar cei doi nepoţi îl adorau pe „tatamale cale ne lasă să mânâcăm `gheţată”…

Sunt momente în care îmi vine să o iau razna pe arătură. Parcă veştile proaste se năpustesc asupra mea din toate părţile. Eu, un om de un calm proverbial urlu, arunc cu tot ce prind în mână, zbier şi înjur ca un birjar. Apoi brusc, mă calmez. Îmi dau seama că nu are rost. Mai bine să gândesc pozitiv. Şi nu mă refer la genul „Lasă bă că se putea şi mai rău.” Nu. Încerc să iau partea bună a lucrurilor şi să nu mă dau deloc de ceasul morţii ca să găsesc o rezolvare. Pentru că ştiu că se vor rezolva de la sine.

Zi după zi ne luptăm cu tot felul de probleme. Dar oare sunt ele atât de mari? Chiar merită  să ne îmbolnăvim încercând să le rezolvăm, după care să constatăm că apar mereu altele şi altele? Poate ar fi bine să ne bucurăm de fiecare zi, chiar dacă e luni dimineaţa, afară plouă şi nu avem nici un chef de lucru. Poate că mirosul ploii o să ne binedispună. Am cunoscut persoane cărora medicii le recomandaseră să nu se enerveze fiindcă le-ar putea fi fatal. I-am privit şi m-am gândit că într-un fel sunt norocoşi. Pot să se bucure de fiecare lucru mărunt. În timp ce eu mă consumam că mi s-a ars un bec de la maşină, sau întreţinerea la apartament e mai scumpă decât luna trecută. În fond şi la urma urmei ce importanţă are?  Niciuna, dar absolut niciuna. Anul are 365 de zile, 52 de săptămâni, 4 anotimpuri. Dacă suntem norocoşi trăim cam 75 de anotimpuri. 75 de veri, 75 de toamne, 75 de ierni şi 75 de primăveri. Doar atât. Toate anotimpurile sunt frumoase. Iarna ne bucurăm când ninge, primăvara când pomii înfloresc, vara când putem să mergem la plajă, toamna când aleile parcurilor sunt pline de frunze şi ne plimbăm prin ele până la glezne, inspirând aerul răcoros. Zilele noastre sunt aşa cum ni le facem noi. Vesele sau dimpotrivă triste şi pline de amărăciune. În fond şi la urma urmei, optimistul vede paharul pe jumătate plin, pesimistul  vede acelaşi pahar pe jumătate gol şi realistul ia paharul, bea berea  şi le spune celorlalţi doi „Na, v-am făcut-o!”.

Epilog

Andrei era plictisit de tot şi de toate. Nu se mai înţelegea cu soţia, la lucru colegilor le căuta motiv de ceartă, veşnic era nervos şi pus pe scandal. La un moment dat se ivi oportunitatea de a lucra un an de zile în Afghanistan. A fost singurul din companie care s-a înscris pentru detaşarea timp de 1 an în Afghanistan. Se gândea că aşa o să câştige mulţi bani şi o să devină alt om. Din cauza legăturilor proaste cu Afghanistanul, familia sa nu a putut să comunice cu el aproape deloc. După trecerea anului, Andrei reveni acasă. Când o văzu pe soţia sa, o luă în braţe şi începu să plângă. Nu era rănit, dar lunile de zile petrecute în deşertul minat de talibani îl aduseseră în pragul disperării. Îi era frică să calce normal ca nu cumva sub piciorul său să fie o mină antitpersonal sau vreuna improvizată. După câteva săptămâni teama continuă dispăruse, dar învăţase să aprecieze bucuria mersului pe jos fără grabă, plimbările prin soare sau prin ploaie şi mai ales afecţiunea celor dragi. Uitase să se mai supere, să-i certe pe apropiaţi şi cei din jurul său înţeleseră că vechiul Andrei dispăruse. Văzuse moartea cu ochii şi asta îl făcuse să aprecieze la adevărata valoare fiecare zi din viaţă.

Guest – post VICIOS – NU VA MAI LUATI DE FUMATORI

Colegul meu Emil  s-a hotarat sa ne viziteze cu un nou Guest-post. Lectura placuta.

Salutare tuturor. Emil Calinescu ma numesc si precizez din start : sunt nefumator. Mentiunea este importanta, din articol unii pot intelege ca as fi.  Si inca o precizare : ideea mi-a venit in urma unui articol al Vienelei. La sfarsit voi spune care e legatura cu articolul Vienelei.

Pana atunci fac precizarea ca sunt nefumator de cand ma stiu. Niciodata, dar niciodata nu mi-a placut sa fumez. Nu consider ca ar aduce nimic. La alcool (fie ca vorbim de bere, vin ori altele) imi place atat gustul, cat si senzatia de dupa. La tigari nimic.

Cu toate astea nu voi da niciodata cu pietre in fumatori. Da, fumator pasiv sunt. Nu ma deranjeaza fumul de tigara. Nu m-a deranjat niciodata. Chiar sunt uimit sa aud ca X, fumator/fumatoare, este deranjat/a de fumul ALTUIA. Pai cum vere, nu erai fumator ?

Iar fumatorii au parte de o discriminare pozitiva : daca mergem la o terasa in grup de 5 si este un singur fumator, ii facem pe plac fumatorului si ne ducem la fumatori. Desi normele democratice ar fi zis ca minoritatea trebuie sa se supuna majoritatii. Culmea, de fiecare data eu am fost « promotorul » acestei discriminari.

De asemenea, de atatea si atatea ori am stat cu fumatori afara, la o tigara. Mai ales in facultate. Ma ruga cate unul/una : Emile, nu vii cu mine jos sa fumez o tigare ? Rar am refuzat, iar cand am facut-o a fost de lene/oboseala, nu ca nu as fi vrut sa inhalez fumul de tigare.

Daca ar fi sa fiu pus sa votez o lege de interzicere a fumatului in spatiile publice, as vota impotriva. Clar impotriva.

De ce ? E simplu. Sunt 2 motive mari si late :

1. Am oroare de interzicere. Este dreptul meu sa aleg unde sa stau. Cum este acum, cu delimitari stricte fumatori/nefumatori ori cu mentiunea « acest local este exclusiv pentru fumatori »  mi se par de ajuns. Iar cuvantul interzicere imi suna total ne-democratic.

2. Si acum partea importanta : ii inteleg pe fumatori. Si in general pe viciosi. Viciile sunt dovada ca suntem oameni si nu animale. El are tigara, celalalt are berea/vinul, celalalt cola, celalalt ciocolata. De ce unul ar fi superior celuilalt ?

De unde sa stiu eu cum s-a apucat acel om de fumat. Unii s-au apucat pentru a intra intr-un anturaj, altii la sfatul medicului (erau prea agitati si ar fi murit de inima ; asa ca au preferat sa moara de plamani, macar asta e mai lenta), altii cine stie de ce. De ce i-am judeca ?

Cum a generat articolul Vienelei acest articol ? Simplu: ea se luase de superstitiosi. Atentie, nu de superstitii, care unele chiar sunt stupide. Ci de cei care cred in ele. I-am replicat . Nu ne-am suparat niciunul (sau ma rog, asa sper), nici eu pe ce a scris, nici ea pe ce am comentat eu. Totusi, i-am zis si ei : as fi facut la fel daca s-ar fi luat, la fel de neargumentat, de fumatori. Ori de cine stie ce alti oameni.

Ce simplu e sa dam cu pietre in cei care nu sunt ca noi. Noi nu fumam, suntem smecheri, ne putem abtine. Asa ca hai sa-I injuram pe cei care fumeaza.

Imi amintesc ce-mi zicea un fost coleg: ce naspa e sa ajungi precum oamenii pe care-I detestai. El ura din suflet fumatorii. Si a ajuns fumator.
Salutari VICIOASE tuturor !