Recreaţia mare

Prolog

Anno domini 199… Undeva într-un liceu industrial din România. Elevii se bucurau din plin de pauza mare, jucând „Lapte Gros”. Ţipetele, bufniturile, râsetele şi înjurăturile se ţineau lanţ. Una din echipe era în avantaj net. La un moment dat, uşa clasei se deschide şi apare un ochelarist mare şi gras, cu o burtă cât toate zilele şi o geantă diplomat în mână. Văzând elevii care erau prinşi în joc, clipeşte buimac din ochi, apoi scapă geanta diplomat din mână, urlă din toţi plămânii LAPTEEE GROOOOS!!! îşi ia avânt, fuge câţiva paşi şi se aruncă peste spinările băieţilor ca un elefant peste o turmă de miei. Copiii se prăbuşesc sub impactul momentului, se aud vaiete de durere, toată lumea rămâne perplexă, neştiind cine este grăsanul care râde ca un dement, iar băieţii se pregătesc să-i expedieze câteva şuturi în burtă. După câteva momente, grasul îşi revine, se ridică în picioare şi se prezintă „Bună ziua copii, mă bucur să vă cunosc, eu sunt domnul Moraru, noul vostru profesor de tehnologie!”

Am primit leapşa de la Daniel şi încerc să reintru în atmosfera unui liceu din Timişoara anilor 90. Ştiu că pare incredibil dar telefoanele mobile încă nu apăruseră în România, internetul era ceva de domeniul SF-ului, în schimb distracţia era maximă. La un moment dat, am întrebat-o pe o doamnă bine ce făcea ea la şcoală în timpul pauzelor. Răspunsul a fost clar şi la subiect „Citeam lecţia pentru ora următoare!” Aha. Şi dacă ora următoare era dirigenţia? Sau Pregătirea Tineretului Pentru Apărarea Patriei? Vestitul P.T.A.P? Ei în schimb noi am înlocuit cititul lecţiei pentru ora următoare cu alte activităţi muuult mai plăcute. La început a fost spargerea geamurilor, ruperea băncilor, a scaunelor, spartul tablei, astfel încât clasa arăta ca şi cum hoardele temutului  hun Atilla ar fi urmat liceul la seral. Bineînţeles că activităţile de mai sus erau urmate de o alta, practicată cu succes şi în ziua de azi „Fuga de răspundere”. Cum în aceeaşi sală de clasă făceau ore mai multe clase, dădeam vina unii pe alţii până când administratorul liceului, scos din minţi de minciunile noastre a făcut o listă cu toţi elevii care vor să dea bani pentru repararea clasei. A fost o listă interesantă pe care aproape  toţi elevii s-au înscris cu sume de genul „5 bani, 3 bani, naişpe bani şi culmea dărniciei 1 leu”.

În clasa a 12-a am descoperit Americana, cel mai frumos joc de când s-au inventat pauzele dintre ore. Americana se joacă în felul următor. Toată clasa merge buluc spre catedră, ia faţa de masă, o face sul şi o pune de-a latul catedrei, astfel încât să o împartă în 2 părţi egale. Îşi face apariţia şi o minge de ping pong pe care toţi elevii o lovesc câte o dată, lăsând apoi loc următorului şi tot aşa. În loc de palete se folosesc cărţi cu coperta cartonată, palmele elevilor sau orice altceva.  Practic e un joc de ping pong la care participă toţi elevii clasei. Când unul greşeşte iese din joc şi tot aşa până rămân ultimii doi. Nu lipsesc ţipetele, înjurăturile, îmbrâncelile, deci un joc plin de dramatism care aminteşte de o casă de nebuni în care pacienţii nu şi-au primit doza de calmante. Vă doresc distracţie plăcută.

Epilog

Mai erau câteva minute până la teza de fizică şi toţi elevii erau transpiraţi de la turele făcute în jurul catedrei jucând Americana. La un moment dat, în îmbrânceala şi în răcnetele generale îşi făcu loc cu coatele o jucătoare nouă care nu era alta decât tânăra profesoară de fizică. Până când elevii au realizat cine e noua colegă de joc au dat câteva ture bune de catedră. Apoi brusc unul a strigat „Şase!!! A venit profa…” şi toţi au dat năvală în bănci. Profesoara le-a zâmbit, s-a aşezat la catedră şi le-a spus cu glasul ei dulce ”Îmi place cum aţi repetat pentru teza de la fizică. Scoateţi o foaie de hârtie. Primul subiect „Calculaţi cu ce viteză trebuia să lovească Gigi care are 1.55 înălţime şi 50 de kilograme mingea pentru ca aceasta să cadă la 2 centimetrii de marginea catedrei. Luaţi în calcul şi constanta lui Planck.” Subiectul doi „Cu ce viteză medie a fugit totă clasa în bancă atunci când a realizat că mult iubita şi stimata lor profă de fizică juca Americana alături de ei?” Subiectul trei „ Câţi dinţi ar fi pierdut iubita voastră profesoară de fizică dacă s-ar fi împiedicat de piciorul lui Marius în timp ce juca Americana şi lua o muşcătură din pervazul ferestrei? De asemena, vă rog să folosiţi constanta lui Planck.” Baftă la teză!

Dottore e Masterchef

Prolog

Restaurantul gemea de clienţi. Patronul îşi freca mânile de bucurie. La un moment dat, bucătarul apăru în restaurant, îşi smulse şorţul şi îl aruncă în capul patronului, strigându-i că demisionează. Patronul rămase blocat. Avea o grămadă de comenzi de onorat şi tocmai în momentul ăsta rămânea fără bucătar. Disperat, se luă cu mâinile de cap şi se repezi în bucătărie. Ajutoarele bucătarului refuzară să preia rolul fostului lor şef. Atunci indianul care era angajat să spele vase ceru patronului să-l lase pe el să se ocupe de comenzi. Patronul crezu că indianul înnebunise subit, dar în disperare de cauză îl lăsă să facă ce vrea şi le spuse celorlalţi să asculte de indian, altfel îi dă pe toţi afară. Primele feluri de mâncare ieşiră din bucătărie în următorul sfert de oră şi clienţii păreau încântaţi. Patronul îşi mânca unghiile de nervi. După 2 ore, mai mulţi clienţi au cerut să-l felicite pe bucătar. Indianul apăru modest şi primi felicitările. După ce se închise restaurantul, patronul îl întrebă pe noul său bucătar unde a învăţat să gătească aşa de bine. Indianul zâmbi şi răspunse calm „La mine în India sunt bucătar Masterchef, dar din cauza legislaţiei din ţara voastră nu mi s-a recunoscut diploma şi nu am putut să mă angajez decât necalificat la spălat de vase…”

Când eram copil, doctorul pentru mine era nenea ăla care îmi făcea injecţii când eram bolnăvior. Nu-mi plăcea deloc şi de aia pentru mine nenea doctorul era sinonim cu bau-bau. Abea când am mai crescut am aflat că nenea doctorul era de fapt medic şi că doctor era ăla care avea doctoratul, ce o mai fi şi ăla. Mi se părea caraghios că puteai fi doctor în creşterea porcilor sau în construcţia de hidrocentrale. A da, mai era şi tovarăşa doctor inginer Elena Ceauşescu. Asta era mai tare ca toţi. Şi doctoră şi inginereasă.

Nu m-am înscris la doctorat şi probabil că nu o să o fac. Am crezut că o dată cu prăbuşirea reputaţiei tovarăşei doctor inginer care nu era prea sigură care era formula chimică a apei, masteratele şi doctoratele nu o să mai sucească minţile. M-am înşelat. Românii rămân disperaţi după titluri pompoase ca „doctor” şi „master” şi fac tot felul de giumbuşclucuri ca să le obţină. Cum multe universităţi din România sunt dubioase când vine vorba de masterate şi doctorate obţinute pe plaiurile mioritice, unii s-au hotărât că un doctorat „made în străinezia” dă bine în Cv şi este inatacabil pe principiul că străinii nu sunt români şi deci nu dau titlul de doctor pe ochi frumoşi. Mai ales că un simplu curs de creştere a râmelor anaerobe absolvit în 2 luni într-o universitate din Cambodgia poate fi prezentat drept „Doctorat” sau „Masterat” fiindcă ăia din România „e proşti” şi nu înţeleg ce scrie pe diploma din Cambodgia.

Când am auzit înţepătura preşedintelui Băsescu referitor la titlul de „Dottore” am făcut legătura cu serialul Spartacus unde Dottore era şeful şi instructorul de luptă al sclavilor gladiatori, iar semnul distinctiv al lui Dottore era biciul cu care îi îndemna să se antreneze cu folos pentru a muri cu onoare în arenă. Faza cu dottore şi biciul mi s-a părut că se potriveşte perfect cu situaţia actuală, chiar dacă pun pariu că preşedintele nu se gândea la Spartacus.

Şi totuşi unde sunt oamenii cu adevărat valoroşi, care şi-au luat doctoratul pe bune? Dacă nu fac parte din partidul care trebuie, titlurile lor nu valorează mare lucru dar în schimb sunt buni ca să acorde titlul de „Dottore” pe repede înainte învăţăceilor care vor să aibă titlul înainte să li se ia mămăliga puterii din mână.

Epilog

În micuţa comună de la poalele munţilor vestea se răspândi ca fulgerul. La primărie urma să fie angajat un doctor, unul adevărat nu ca nea Sile felcerul care tocmai ieşise la pensie. Brusc, toţi cetăţenii din comună şi din satele învecinate şi-au adus aminte de beteşugurile lor cele de demult şi au venit să stea la coadă la primărie unde urma să vină domn doctor. În ziua cu pricina curtea primăriei era plină de lume. În sfârşit sosi şi doctorul, tânăr şi în putere. Ţăranii se buluciră în jurul lui „Să ne trăiţi domn doctor, ne bucurăm că aţi venit la noi” „Da, zice doctorul, am venit şi o să facem treabă bună împreună. Unde sunt livezile de duzi de aici din comună?” Sătenii se priveau uimiţi. Ce duzi, că ei nu aveau plantaţii de duzi. „Ce vreţi să faceţi cu dudul, domn doctor?” întrebă unul mai curajos. „Păi să hrănim viermii de mătase, cu frunze de dud. Că doar de aia am venit aici la primărie. Sunt doctor în creşterea viermilor de mătase, ce credeaţi? Am venit aici în comună ca să accesez fonduri europene cu viermii de mătase. Voi aţi venit să vă înscrieţi voluntari, nu?