Agecanonix la Jocurile Olimpice

Prolog

Cornel încercase din răsputeri să se califice la Jocurile Olimpice de la Londra. Visa să alerge la Jocurile Olimpice în proba de 110 metri garduri, să ajungă campion şi să fie solicitat să filmeze reclame pentru companii importante, la fel ca Usain Bolt ăla. Participase la toate turneele preolimpice ca să obţină calificarea, dar degeaba. Mereu ieşea pe ultimele locuri. Într-un final, cineva i-a spus de un turneu de calificare în capitala Kazastanului,  Alma Ata. Cornel se urcă în primul avion, ajunse la Alma Ata, participă la concurs, ieşi pe locul 3 şi obţinu multdorita calificare la JO. În prima cursă de la Jocurile Olimpice, Cornel tremura de emoţie. În sfârşit s-a dat startul. Cornel plecă în trombă, se împiedică şi luă o muşcătură din primul gard pe care trebuia să-l sară. Cu ocazia asta îşi rupse un dinte. Cornel fu vedeta zilei, toate televiziunile transmiseră paşii lui împiedicaţi către victoria mult visată. Apăru pe o grămadă de posturi de televiziune, iar la întoarcerea acasă îl aşteptă o surpriză. O firmă de pastă de dinţi din Kazahstan îi oferea un contract pentru filmarea unui spot publicitar despre dinţii puternici ai păstorilor din Kazahstan…

Am crescut cu poveştile despre notele de 10 ale Nadiei la Jocurile Olimpice de la Montreal. La Los Angeles în 1984 am strigat de bucurie la medaliile lui Ivan Patzaichin. Întotdeauna am fost fascinat de amploarea Jocurilor Olimpice, precum şi de imaginile de sportivitate transmise de acestea. De fiecare dată, sportivii români reuşeau să se întoarcă acasă cu multe medalii, lăsându-i cu ochii în soare pe adversarii lor proveniţi din ţări mult mai potente financiar şi cu condiţii de antrenament mult peste ale noastre. Un fel de „Românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă” cum învăţam eu la şcoală. La Beijing românii s-au făcut luntre şi punte şi s-au clasat pe locul 7 în lume. Mai multe voci anunţau că dacă se va continua cu neglijarea sportivilor la Londra în 2012 vom ajunge pe locul 70. Şi în buna tradiţie mioritică, totul a fost ca înainte. Şi iată-ne cu doar 3 medalii de aur pe locul 27. Şi să vedeţi ce va fi peste 4 ani la Rio de Janeiro.

Am urmărit aproape în fiecare zi Jo de la Londra şi vreau să vă spun că medaliile luate sunt datotare exclusiv muncii sportivilor şi a antrenorilor şi nicidecum a condiţiilor minunate create de statul român. Oricum cele 9 medalii câştigate de români sunt de domeniul fantasticului, cam ca cele 12 munci ale lui Hercule. În primul rând că sportivii care au luat medalii cu puţine excepţii sunt veterani la a doua sau chiar a treia olimpiadă. În al doilea rând, statul român se poartă cu sportivii ca un părinte vitreg. Dacă copilul ia premiu, e meritul părintelui care s-a dat peste cap să-l bată zilnic pe copil cu bâta în cap pentru a-i creşte pofta de învăţat. Ei, dacă micuţul nu a luat medalie statul îşi ia mâinile de pe el, fiindcă după ce a depus toate eforturile ca să-i asigure cele mai proaste condiţii de antrenament, tot ăla mic e de vină că nu a reuşit să ia medalia de aur. Probabil cu condiţiile de antrenament din România nici măcar Hercule sau Superman nu ar fi luat nici medalia de bronz la Jocurile Olimpice. Mi-a plăcut de poloiştii români care au declarat că vor să plece din ţară unde nimeni nu le oferă nimic şi să nu se mai întoarcă la naţionala României. Cred şi eu din moment ce sportivii din ţări mult mai dezvoltate economic abea au luat câte o medalie de argint sau bronz, nicidecum să viseze la un aur olimpic.

Iar despre sportivitate, ce să mai spunem. Disperarea de a lua o medalie indiferent de care cu ajutorul căreia sportivul respectiv să scape de sărăcie a făcut ca sportivitatea să fie lăsată undeva în fundul bagajelor sportivilor, aşteptând încă să fie despachetată. Situaţia scrimerei sud coreene Shin A Lam a fost un exemplu amar în această privinţă.

Epilog

Mircea era la a cincea olimpiadă a sa. Şi era ultima. Câştigase tot ce se putea la tir cu arcul. Era fost campion european, olimpic şi mondial. De data asta se lupta pentru medalia de bronz. Dar parcă nu mai avea nici un farmec. Sportivul din urma sa era un tânăr din Bolivia. Pentru el, medalia de bronz ar fi însemnat un succes răsunător la prima sa participare la JO. Bolivianul era în faţa lui Mircea la un singur punct, iar când trase, săgeata o luă aiurea, iar băiatul îşi puse mâinile în cap şi începu să plângă. Ştia că nu are nici o şansă în faţa fostului campion mondial. Medalia de bronz devenise o iluzie. Mircea se pregăti să tragă ultima săgeată din concurs. Se uită la bietul copil care plângea şi oftă. Era prea bătrân pentru aşa ceva. Încordă arcul aşa cum făcuse de mii de ori în cei peste 20 de ani de tir şi trase… O cioară care îşi făcea veacul prin zonă se prăbuşi lovită în plin. Oficialii priveau nedumeriţi. Bolivianul începu să ţopăie de bucurie, avea medalie de bronz. Mircea lăsă arcul în jos şi începu să râdă în hohote „Bwhahahaha…hahahaha…” Ultima sa participare la JO fusese chiar reuşită.

Vacanţa din cufăr

Prolog

Marian şi Dana erau cei mai buni agenţi de asigurări din judeţ. Deşi colegi, ei se aflau mereu în competiţie pentru a demonstra care dintre ei este primul. Ultima zi din luna august marca şi încheierea competiţiei neoficiale dintre ei. De aceeea, Marian rămase perplex când Dana veni la sediul agenţiei şi anunţă că pleacă în vacanţă două săptămâni. Victoria era ca şi a lui. Chiar de a doua zi, Marian porni pe teren hotărât să spulbere rezultatele Danei. Dar ceva ciudat se întâmplă. În ziua respectivă, Marian nu reuşi să încheie nici un contract. Următoarea zi la fel. Deja simţea că fierbe. A treia zi Marian cedă psihic şi în momentul în care prezumtivul client îl refuză politicos, Marian văzu negru în faţa ochilor, sări la bietul om, îl prinse de gât şi începu să-l zgâlţâie urlând „De ce mama dracu nu vrei să-ţi faci asigurare nenorocitule, nu înţelegi că trebuie să o depăşesc pe încrezuta aia care a plecat în vacanţăăă??!!”  Când Dana reveni din vacanţă plină de viaţă şi cu chef de muncă, află cu surprindere că Marian era internat la spitalul de boli mintale…

Niciodată nu am suportat lecţiile de vacanţă. Vacanţa trebuia să fie vacanţă, nu o prelungire a şcolii. Mai ales că lecţiile erau la matematică şi ca să poţi termina cele peste 100 de probleme trebuia să faci în fiecare zi cam 1,2 probleme. Vezi Doamne să nu cumva să uit matematica. Păi eu tocmai asta şi vroiam să fac. Să o bag într-un colţ îndepărat al minţii şi să o uit. Să o uit complet. Ca să simt că sunt în vacanţă. Când începea şcoala pe 15 septembrie vroiam să nu am habar de matematică. Să nu mă intereseze nici cât fac 1+1. Plângând o întrebam pe mama  „ Da ce, tu lucrezi în concediu?!?”. Aici mama se cam bloca. Dar o scotea la capăt cu explicaţii de genul „Şi eu am avut exerciţii în vacanţă când eram ca tine.” Şi până la urmă cu chiu cu vai mă apucam şi eu de exerciţiile alea. După ce am luat Bac-ul  m-am răzbunat cumplit şi am sfâşiat cartea de matematică filă cu filă.

Anii au trecut şi vacanţa s-a transformat în concediu care este cu mult mai scurt. Dar am învăţat că trebuie să profit de el la maximum. În ultimii ani, am observat tendinţa de a evita concediul. Pe motiv că viaţa e grea şi avem nevoie de bani, multă lume nu îşi lua concediu şi continua să muncească până ajungeau un fel de zombi. Pe de o parte erau epuizaţi şi cu nervii în pioneze,iar pe de altă parte randamentul lor scădea dramatic fiind aproape zero. Deci erau în pierdere. Pentru că dacă maşinăriile pe care le folosim au nevoie de repaus pentru a nu se supraîncălzi, noi de multe ori avem obiceiul să ignorăm semnalele disperate pe care ni le transmite creierul „Alooo, sunt obosit, du-te în concediu, relax omule, lasă-l naibii de lucru şi hai să mergem în vacanţă!!”

De multe ori am auzit expresia concediul trebuie să fie concediu. Adică nu mă apuc să zugrăvesc apartamentul în concediu fiindcă o să mă întorc la lucru mai epuizat decât am plecat. Asta cam aşa e. Concediul trebuie să fie o relaxare cât mai departe de casă, să cunoaştem locuri noi. Nu trebuie să ne cazăm la hoteluri de 5 stele cu ultra all inclusive. Putem să mergem cu trenul şi să stăm la cort. Sau la una din miile de pensiuni răspândite prin toată ţara. Dacă găsim vreun loc unde nu avem semnal la telefonul mobil ar fi super. Că altfel se poate găsi vreun coleg nătăfleţ care să ne bâzâie cu probleme de serviciu şi să ne strice ziua.

Aşa că dragii mei, scoateţi vacanţa din cufărul în care a zăcut tot anul, luaţi-vă rucascul în spate şi porniţi la drum. Unde? Unde vedeţi cu ochii. Sunt sigur că o să aveţi parte de o vacanţă minunată. Eu oricum aşa am de gând să fac.

Epilog

Nea Gheorghe din Poieni şi-a vândut toată brânza de la oi şi a hotărât să-şi ducă nevasta într-o excursie la mare. Tipa de la agenţie l-a mirosit că moşul are bani şi i-a trântit cea mai scumpă excursie de 12 nopţi în Tunisia la un hotel de 5 stele cu super all inclusive. Nea Gheorghe nu înţelegea ce caută el acolo unde era groaznic de cald şi mâncarea era ciudată rău. După 3 zile în care făcuse foamea, mâncând numai puţină ceapă şi o bucată de lipie, nea Gheorghe a făcut scandal. Murea de foame. Din fericire, unul dintre angajaţii restaurantului era român şi l-a luat cu binişorul pe nea Gheorghe, aflându-i păsul. După o scurtă conversaţie cu şeful restaurantului, nea Gheorghe a fost cooptat în bucătărie şi a pregătit o mămăligă cu brânză ca la el în bătătură. Culmea a fost că peste jumătate din clienţii restaurantului apreciară mămăliga cu brânză aşa că nea Gheorghe deveni peste noapte o vedetă a hotelului. În fiecare zi, mămăliga era nelipsită din meniu. Datorită dezmăţului culinar provocat, managerul hotelului îl informă pe nea Gheorghe că el  şi soţia sa au fost declaraţi oaspeţi de onoare ai hotelului…