Delăsarea

Prolog

Emil rămase ultimul în firmă până după lăsarea întunericului. Închise monitorul cu un oftat. Mâine era ziua adevărului de care ar fi vrut să scape din tot sufletul. Dar nu ştia cum să facă. Dimineaţă la prima oră trebuia să prezinte proiectul măreţ şi secret care ar aduce un contract barosan firmei la care lucra. Zile întregi colegii îl vedeau cum munceşte din greu şi nu îndrăzneau să-l deranjeze, conştienţi că munca lui Emil era secretă. De fapt Emil juca de dimineaţă până seara vreo două jocuri online de strategie,la unul din ele fiind chiar foarte avansat. Habar n-avea cum să facă proiectul la care se înhămase şi nici nu avea chef să se omoare cu gânditul. Nu ştia ce o să facă a doua zi când va trebui să prezinte proiectul, probabil că va fi concediat. Ei şi ce? O să vadă el pe unde scoate cămaşa. În noaptea respectivă goli o sticlă de vin, o aruncă în parcarea blocului ca să vadă cum se sparge în zeci de cioburi şi dormi ca un prunc, chiar dacă se porni o furtună care întrerupse curentul electric în tot oraşul.

O vorbă din bătrâni spune cam aşa „Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi.” Asta sună frumos, dar ea a fost completată maliţios cu expresia „Lasă pe poimâine, poate atunci nu mai trebuie.” De multe ori avem de făcut lucruri pe care le detestăm, pur şi simplu nu avem chef de ele. Mai ales dacă afară e frig şi plouă, mie unul îmi vine să îmi pun pătura în cap şi să sun la lucru anunţând cu o voce tremurândă că sunt grav bolnav şi să mă uit toată ziua la comedii în timp ce savurez o pizza babană cu şuncă şi mozzarela. Totuşi, chiar dacă nu adopt atitudinea asta extremă am învăţat de-a lungul timpului o grămadă de giumbuşlucuri prin care să amân treburile de care nu am nici un chef să mă apuc. Şi totuşi de ce? De ce trebuie să amânăm la nesfârşit anumite treburi importante, când ştim bine că tot pe umerii noştrii va cădea sarcina de a le îndeplini. Probabil fiindcă în secret sperăm că grijile respective vor fi preluate de alţii sau vor dispărea pur şi simplu. Cu ani în urmă de câte ori plecam de la locul de muncă după 16 ore de program nu-mi doream decât ca în cursul nopţii să vină un cutremur micuţ şi drăguţ care să prăbuşească naibii clădirea în care se afla sediul firmei şi să o facă una cu pământul. Gândul ăsta mă relaxa atât de tare că pufneam în râs, iar colegii rupţi de oboseală se uitau buimaci la mine crezând că mi-a pleznit o doagă.

În mod absolut normal există şi varianta în care amânăm un lucru fiincă suntem conştienţi că habar nu avem să-l facem, dar în mod ironic tocmai pentru asta suntem angajaţi la firma respectivă. Dacă dăm cărţile pe faţă şi ne recunoaştem incompetenţa ne pierdem jobul. Ei, aici avem nevoia de virtuozitatea unui echilibrist pe sârmă pentru a fenta cererile tot mai insistente ale şefului şi ale colegilor, dar care mai devreme sau mai târziu se vor sfârşi prin recunoaşterea unui lucru cert. Habar nu avem să executăm lucrarea respectivă. Dar până atunci, mai e mult, nu-i aşa? Şi cine ştie, poate vine un tsunami ceva şi ia cu totul clădirea aia nesuferită în care trebuie să ne spetim muncind…

P.S. Au trecut 12 ani dar clădirea pe care speram în fiecare seară să o văd prăbuşindu-se se ţine încă bine…

Epilog

A doua zi dimineaţă când veni la lucru, Emil află cu durere pe faţă şi bucurie nemărginită în suflet că un stâlp de electricitate spărsese geamul termopan de la biroul său, iar ploaia udase calculatorul unde se afla proiectul cel secret, distrugând toate informaţiile de pe hardul acestuia. Emil nu avea voie să facă back-up la proiect, aceasta fiind una din clauzele contractului. După ce plânse vreo jumătate oră de bucurie, Emil ca un cetăţean european cu drepturi ce era, făcu o plângere companiei de electricitate şi ceru daune pentru pierderea vestitului său proiect…

 

Angajatul lunii

Prolog

Mihaela era destul de prost văzută de conducerea companiei în care lucra. De fapt, la o eventuală reorganizare a personalului ar fi fost prima concediată. Mihaela muncea din greu şi deseori stătea peste program ca să termine şi munca altor colegi. Problema ei era că mereu întârzia la program. Zilnic, ajungea cu 20-30 de minute întârziere, motiv pentru şefi să o dea exemplu negativ la toate şedinţele. Totuşi, când se făceau şedinţele de bilanţ, şefii trebuiau să-i recunoască meritele. Mihaela avea mai multe proiecte bine executate  decât oricare alt angajat. De fapt, Mihaela era cel mai bun angajat al companiei, din punct de vedere al eficienţei. Din păcate, regula de aur a companiei era încadrarea în program şi relaţionarea cu echipa, lucru la care Mihaela era mult în urmă. În realitate, ea îşi ajuta colegii la muncă, dar nu era interesată de ieşirile la terasă cu colegii şi nici chefurile care se finalizau cu relaţii pasagere dar picante între colegi. Aşa că în ziua în care s-a hotărât reducerea personalului pentru optimizarea cheltuielilor, Mihaela a fost anunţată că nu mai face parte din companie…

De-a lungul vremii am avut ocazia să lucrez în mai multe colective şi am observat că mentalitatea angajaţilor români este una tipică. Ceea ce nu suportă nimeni este să întârzii la programul de lucru. De fapt, este de bon ton să vii cu circa o jumătate de oră mai devreme pentru a socializa cu colegii şi cu şefii „la o cafea”.  Astfel te asiguri că eşti bine văzut în colectiv, iar şefii spun despre tine că eşti o persoană punctuală. Nu ştiu de ce în România există zicala că angajatul care vine la timp este harnic şi muncitor, iar cel care întârzie este leneş şi delăsător. Pentru că nu ştiu cum se face, dar cei care întârzie de obicei muncesc peste program şi chiar se zbat ca să aibă rezultate bune, care oricum nu le vor fi recunoscute fiindcă sunt „luaţi la ochi” de conducere şi orice greşeală, cât de mică li se va imputa tot lor. Pe când cei care vin întotdeauna mai devreme la program vor fi bine văzuţi din oficiu de şefi. Nu contează că de obicei nu se omoară cu munca, nu vor fi admonestaţi fiindcă greşeala este omenească şi oricum ei nu întârzie la program ceea ce este considerată cea mai importantă calitate a unui angajat. Dacă îşi vor schimba locul de muncă vor primi cele mai bune recomandări, în schimb cei care întârzie vor fi priviţi mereu cu suspiciune oriunde s-ar duce.

Încă de mic  am fost învăţat că prima impresie este cea mai importantă. La fel cum te uiţi cu admiraţie la un om îmbrăcat cu haine frumoase şi curate şi cu susupiciune la unul îmbrăcat cu haine rupte şi murdare. Prezumţia de nevinovăţie nu funcţionează aici, aşa că ce rost ar avea să-ţi baţi cuie în talpă întârziind la program? Oricât ai munci după aceea, imagine ta va fi compromisă definitiv. Nu e mai bine să fii punctual şi apoi să te prefaci că munceşti? A şi bineînţeles să „spargi uşa” primul la terminarea programului ieşind eventual la o bere cu colegii, ceea ce îţi va creşte rapid acţiunile în cadrul colectivului, mai ales dacă faci cinste colegilor cu primul rând de bere.

Eu de obicei ajung la program cu o jumătate de oră mai devreme  🙂

Epilog

Daniel era cel mai solicitat coleg din firmă. Înalt, bine făcut, venea întotdeauna primul la serviciu şi avea o vorbă bună pentru toată lumea de la domn director şi până la tanti Florica, femeia de serviciu. De când apăruse Daniel în firmă chefurile cu angajaţii se ţineau lunar, uneori chiar la două săptămâni, fiindcă un prieten de-al său avea un restaurant la ieşirea din oraş. Daniel fusese propus pentru avansare, dar refuzase de fiecare dată, susţinându-şi în schimb colegii pentru posturile respective, iar aceştia îi erau îndatoraţi. Nimeni nu ştia exact ce face Daniel în cadrul firmei, fiindcă la şedinţele de bilanţ numele lui nu apărea pe nicăieri. De fapt, Daniel nu prea muncea. Chiar deloc. Ştia să facă o figură agreabilă, lăsa impresia unui angajat model care nu întârzia niciodată, iar dacă i se cerea, stătea şi peste program, destul de rar şi doar ca să pară că munceşte din greu. De la primele minute ale dimineţii, Daniel se gândea cum să se fofileze în ziua respectivă, lăsând totodată impresia că e o persoană care nu-şi vede capul de treabă. Şi cum cunoştea foarte bine mentalitatea tipic balcanică din firmă, Daniel a reuşit câţiva ani să păcălească pe toată lumea. Bineînţeles până în ziua în care domn director a ieşit la pensie iar în locul său veni un altul, un nesuferit care ceru o analiză amănunţită a activităţii tuturor angajaţilor din ultimul an. A doua zi, Daniel îşi scrise demisia de onoare. Colegii l-au regretat, mai ales pentru că o dată cu plecarea sa, vestitele chefuri au devenit doar o amintire…