Cafea cu suflet

Prolog
După un chef monstru, Cornel se trezi având pe cap un antebraţ care cântărea cel puţin 5 kilograme. Antebraţul aparţinea unei domnişoare necunoscute care dormea alături de el şi care la o primă vedere trăgea binişor peste suta de kile la cântar. Buimac de cap, Cornel coborâ din pat dorindu-şi doar o ceaşcă de cafea tare şi fierbinte. Apartamentul îi era necunoscut, aşa că bâjbâi până la bucătărie unde găsi un ceainic plin cu o cafea înmiresmată. Oftând de uşurare, se aşeză pe o canapea, îşi turnă o ceaşcă de cafea, apoi sorbi din ea lung şi zgomotos. Tare bună mai era. La un moment dat Cornel observă că lângă el se aşezase un bărbat cam cât un dulap supradimensionat care se uita fioros la el. “Şi zi aşa, ginerică, tu eşti noul logodnic la Cleopatrei, fiica mea?” Cornel privi căpiat la bărbatul cel uriaş şi dădu peste cap ceaşca de cafea incapabil să mai spună ceva. “Păi atunci să vorbim despre nuntă, că fata mea nu se încurcă cu fitecine!!” tună uriaşul. D…d…da domnule, se bâlbâi Cornel. Brusc, băiatul simţi un val de adrenalină, sări de pe canapea, deschise uşa de la intrare şi o luă la fugă pe stradă. Nu-şi putea explica cum de ajunsese în casa aia de ciudaţi… Doamne da` bună mai era cafeaua aceea…

.
În copilărie când părinţii mei aveau musafiri apărea inevitabila întrebare “Şi cine vrea o cafă?” Pe vremea aceea cafeaua originală era foarte greu de procurat şi era deseori înlocuită cu vestita Nechezol în care în loc de cafea avea năut. Oricum pentru mine spectacolul cafelei era ceva magic. Mă rugam cu cerul şi cu pământul de părinţii mei să mă lase să beau şi eu cafea, dar nu aveam voie decât cu foarte mult lapte în ea. Oricum, eram fericit. Anii au trecut şi am început să merg la petreceri unde inevitabil eram serviţi cu cafea. La început trebuie să recunosc că nu eram prea încântat, dar încetul cu încetul m-am obişnuit să apreciez cafeaua.
Acum cafeaua a ajuns parte din viaţa noastră. E mai mult decât o simplă băutură, este esenţa socializării. Când vrei să inviţi o fată în oraş, o scoţi la o cafea. Negociezi o mărire de salar, te prezinţi la şeful cu o cafea bună. Vine vecinul să se ia la harţă cu tine, îl inviţi la o cafea şi deveniţi prieteni. De curând o bancă oferă o cafea din partea casei atunci când îi calci pragul pentru a negocia un împrumut. Fie vorba între noi, cred că în cafeaua respectivă sunt niscaiva substanţe halucinogene care să te determine să semnezi contractual păgubos. Păgubos pentru tine, nu pentru ei.
Cafeaua se bea oricând şi oriunde. De la cafeaua cu 1 leu de la bancomatul de cafea şi cea care costă o sută de lei ceaşca, găseşti sute de arome şi gusturi ale cafelei. Cafébarurile sunt la tot pasul, ca şi marile companii specializate în cafele, cum ar fi Starbucks, aşa că aveţi de unde alege. Cafea simplă, cu lapte, frişcă, Cappucino, Moccacino,Frappucino fiecare cu savoarea ei specifică, cu siguranţă o să găsiţi una care să vă placă. Poftă bună.

.
Epilog
Călin intră sigur pe el în sala unde se afla automatul de cafea şi încercă să îşi comande o cafea cu o hârtie de un leu. Automatul refuză să primească bancnota, iar Călin se enervă şi începu să lovească cu pumnul în automat. Colegii săi încercară să-l liniştească, dar degeaba. La un moment dat, Călin se simţi tras de mâneca hainei. Furios, se uită în jos şi observă o fetiţă de vreo 6 anişori. “ Nenea, nenea, pot să beau şi eu o ciocolată caldă?” Bărbatul mârâi ceva cum că aparatul ar fi stricat, dar o lăsă pe fetiţă să încerce. Micuţa scoase din buzunar o bancnotă de un leu şi aparatul o preluă, dându-i apoi o ciocolată caldă. Călin rămase uimit. După ce luă ciocolata, fetiţa se uită la bărbat şi îi spuse pe un ton dojenitor “Nenea, să ştii că apalatul de cafea mi-a spus că nu îi place de dumneavoastlă. Vă log să nu-l mai bateţi, că oricum nu vlea să vă dea cafea.” Şi fetiţa plecă fredonând un cântecel, în timp ce colegii bărbatului râdeau în hohote…

Prin noi înşine

Prolog

Andrei muncise tot anul la proiectul de diplomă. La sfârşit era mulţumit de ce realizase. Complicata maşinărie funcţiona la o apăsare de buton. În seara dinaintea prezentării proiectului, Andrei a încercat încă o dată să vadă cum funcţionează. Dar când a conectat aparatul la curent, s-a produs un scurtcircit, iar din planşă se ridică un miros de componente arse. Andrei era disperat. Nu mai avea cum să repare proiectul până a doua zi. În noaptea aceea nu dormi deloc, iar când ajunse în faţa comisiei, văzu cum profesorii se uitau  nedumeriţi la proiectul său. Convins că o să pice, Andrei începu să plângă. Preşedintele comisiei un om în vârstă, se uita la copilul din faţa sa şi spuse calm “Linişteşte-te. Dacă tu ai făcut proiectul, atunci explică-mi cum funcţionează. Dacă mă convingi îţi dau nota 10.” Andrei se calmă şi începu să explice în ce consta lucrarea sa. Acum era sigur pe el. Preşedintele şi profesorii din comisie îl întrerupeau mereu cu întrebări. După aproape o oră de explicaţii, preşedintele comisiei îi strânse mâna. “Bravo Andrei, e prima notă de 10 pe care o dau astăzi. Felicitări!”

Zilele trecute un prieten blogger îşi punea întrebarea ce facem ca să ne protejăm articolele de la dispariţie. Pentru că în orice moment este posibil ca ele să fie şterse de către administratorii site-urilor respective, indiferent că scriem pe wordpress ori pe altă platformă de blogging, sau ne-am închiriat propriul nostru domeniu. Pe moment am intrat în panică, mi-am salvat articolele pe hardul calculatorului, apoi le-am scos la imprimantă şi le-am îndosariat. Apoi am răsuflat uşurat. De parcă foile de hârtie nu se pot pierde, rupe sau ajunge în foc. Şi totuşi ce  e de făcut? Nimic. Absolut nimic. Pentru că articolele în sine nu au valoare. Noi le dăm valoare lor. E adevărat, ele reprezintă munca noastră. Dar în acelaşi timp, prin faptul că le-am scris, ne-am îmbogăţit. Mai ţineţi minte cum arăta primul vostru articol ca blogger? Dar al o sutălea? Dar ultimul pe care l-aţi compus? E o diferenţă mare, nu? Pentru că voi aţi crescut ca bloggeri.

La început postările mele erau timide, fără nerv. Dar numai aşa am învăţat să îmi formez un stil propriu. Din greşeli am tras concluzii. Nu ai cum să te aşezi în faţa tastaturii şi să scrii prima postare din viaţa ta de viitor mare blogger perfectă. Ideile nu sunt clare, aşezarea lor în pagină lasă de dorit, dar e prima ta postare. Următoarea postare va fi mai bună, iar dacă nu renunţi pe drum, vei ajunge să scrii bine. Da, mi-ar părea rău să pierd articolele scrise, mai ales că sunt unele care îmi plac mult de tot. Dar voi scrie altele, mai bune.Poate va trebui să o iau de la capăt. Poate voi avea din nou zero cititori. Şi ce dacă? Ceea ce am învăţat în cei doi ani de blogging care se împlinesc chiar azi nu îmi poate lua nimeni. Voi continua să fiu tot eu, antiqul şi o să încerc să vă las un zâmbet de câte ori intraţi pe pagina mea.

Aşa că nu trebuie să vă speriaţi. Valoarea voastră ca bloggeri nu e dată de articolele care se pot pierde, ci de ce aţi învăţat din ele. Şi uneori în viaţă trebuie să o luăm de la capăt. Dar nimic nu se va compara cu primul nostru articol din blog. Articolul ăla sfios şi timid. Pentru că de-atunci încolo nimic nu a mai fost la fel. Şi până la cei un milion de vizitatori unici nu e decât…  un articol. Spor la scris 🙂

Epilog

Sabin terminase cu chiu cu vai ultimul an de facultate şi căuta disperat să cumpere o lucrare de diplomă cu care să ia nota 10. Până la urmă găsi pe internet lucrarea unei studente din anul de graţie 1972 pe nume Dana Muscalu.Convins că nici Mama lui Ştefan cel Mare nu o să îl prindă, Sabin copie lucrarea şi o prezentă profesorului îndrumător ca fiind concepută de el. Profesorul îl lăudă şi îi propuse nota 10. Când sosi ziua prezentării, Sabin află că preşedinta comisiei de examen era temuta profesoară Carmen Donici, renumită pentru mulţimea de studenţi picaţi la examene. Sigur pe el, Sabin îşi prezentă cu aplomb lucrarea. Spre surprinderea sa, preşedinta comisiei a fost foarte impresionată de subiectul tratat de el. Carmen Donici îşi scoase ochelarii, se uită cu blândeţe la Sabin şi îi spuse      „ Lucrarea dumneavoastră e foarte bună, domnule student. Mi-au dat pur şi simplu lacrimile când am citit-o. Merită pe deplin nota 10!” Sabin crezu că explodează de bucurie. „Dar e o mică problemă… Lucrarea asta a fost scrisă acum mai bine de treizeci de ani de o studentă pe nume Dana Carmen Muscalu, care acum se numeşte Dana Carmen Donici şi se află în faţa dumneavoastră în calitate de preşedintă a comisiei de evaluare….”