Black Friday`s back

Prolog

De câteva zile Manole era în trepidaţii. Auzise el că vineri venea o chestie la care-i zicea blec fraidei şi asta însemna că la magazin totul era gratis. Vineri dimineaţa la ora 5, Manole era primul în faţa magazinului. Când în sfârşit uşa de la intrare se deschise, un urlet general de bucurie izbucni. Manole dădu doi pumni în capul celor din jur şi fugi ca un nebun spre rafturile cu mâncare. Spre uimirea sa, niciunul dintre clienţi nu erau interesaţi de conserve şi se băteau pe nişte amărâte de televizoare şi lieptopuri d’alea. Manole îşi umplu căruciorul cu conserve, bere, votcă şi pâine şi încercă să iasă triumfător pe la casa de marcat. Când află că trebuie să le plătească, rămase buimac. Păi nu-i blec fraidei când totul e gratis? Supărat, se întoarse cu căruciorul în magazin, se ascunse printre rafturi, se aşeză turceşte, desfăcu 2 conserve de fasole cu cârnaţi, sparse o ceapă cu pumnul şi începu să înfulece. Se oprea numai să tragă câte o duşcă de bere. După ce se sătură, lăsă restul conservelor în coş şi o luă încetişor spre casa de marcat. Măcar se săturase pe ziua de azi. Bun şi blec fraideiu ăsta la ceva…

Ieri am supravieţuit primului „Black Friday” din viaţa mea. Ca tot românul cinstit, am dat o fugă până la mall să achiziţionez o tabletă Apple care înainte de reduceri costa vreo trei mii cinci sute de lei. Am calculat că la o reducere de 99% tableta mea o să coste numai vreo 35 de lei. După ce m-am luat de gât cu ceilalţi onorabili clienţi, am primit coate în coaste, muşcături în ceafă şi şuturi la gioale, am ajuns să pun mâna pe tableta multdorită. Dar suprizăăă… tableta buclucaşă costa acum trei mii opt sute de lei cu tot cu reducerea de 1 (unu) la sută. Aşa că ruşinat de calculele mele m-am îndreptat spre fast foodul mallului unde am consumat o ciorbiţa caldă la numai 7.99 lei. Aşa că până la anul pe vremea asta o să-mi pun bani în puşculiţă ca să am şi eu măcar de un carton în formă de tabletă Apple.

Şi totuşi am rămas puţin nedumerit. Din câte ştiam eu, Black Friday era numită ziua în care în 1929 a picat bursa din SUA, ceea ce a declanşat crahul financiar şi apoi criza care a fost depăşită abea după 16 ani la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Ce legătură are cu reducerile din magazine? N-am prea înţeles, dar ideea care părea bună, şi anume ca magazinele să aibă o zi de reduceri în care să vândă cât în jumătate de an, a fost aplicată în stil pur românesc prin mărirea preţurilor cu o zi înainte de vinerea cu pricina, ca apoi scăderea preţului să fie atât de mică încât preţul final, adică ăla redus, să depăşească preţul iniţial. Mai simplu, dacă o scobitoare costa miercuri 3 lei, joi a costat 7 lei, apoi vineri a fost redusă la 5 lei, că doar era vinerea reducerilor.

Absolut normal şi în cel mai pur spirit românesc, magazinele participante la marea promoţie au rămas fără marfă, site-urile acelorasi magazine s-au blocat din primele 5 minute de la deschiderea promoţiilor, iar managerii magazinelor se băteau cu cărămida în piept pe la televizor că ei au comadat marfă destulă şi că tot românul consumator de tehnologie va pleca fericit acasă cu câte o plasmă în spinare. Ca o ultimă idee, după Valentine’s Day, Haloween şi alte sărbători importate din SUA, acum avem şi Black Friday. Mai trebuie să importăm încă 362 de zile de sărbătoare astfel încât  sa avem tot anul în chefuri, sărbători şi reduceri nemaivăzute. La mai mare.

Epilog

Gigel mergea zilnic la magazinul cel nou ca să se joace pe tableta afişată la intrarea în magazin. Deja vânzătorii se obişnuiseră cu el şi nu-l mai luau la fugă ca în primele zile. Vineri însă, magazinul era plin cu oameni mari care ţipau, zbierau şi se împingeau prin magazin. Gigel încercă timid să ajungă la tableta lui dar fu îmbrâncit, luat pe sus şi împins într-un colţ de clienţii agitaţi. Scăpat din mâinile lor, copilul înciudat se refugie într-un colţ al magazinului. Acolo găsi un cablu gros de curent care era înfipt într-o priză. Supărat că nu se putea juca la tableta lui, prinse cablul cu ambele mâini şi trase cât putu de tare. Brusc, magazinul a fost cuprins de întuneric şi un urlet general se auzi „Uuuuuaaaaaauuuuu, ia mâna măăăăă!!!! Clienţii disperaţi înhăţară ce puteau şi fugeau în grabă din magazin. A fost pe bune o zi a reducerilor 100%.  Responsabilul magazinului raportă în aceeaşi seară că a rămas complet fără marfă, dar şi fără banii din casa de marcat. După ce nebunia se potoli, Gigel fericit plecă încet spre casă.  O să caute el alt magazin cu tabletă din aia unde să se joace.

Singurătate

Prolog

Cămăruţa lui moş Andrei era plină ochi cu prietenii şi cunoscuţii care veniseră să-i ureze La mulţi ani! de ziua lui.  Moş Andrei împlinea peste 90 de ani dar le uitase numărul. Or fi fost 93 sau 94, nu mai ţinea minte. Nişte strănepoţi veniseră pe la el să-l felicite, dar după vreo oră plecaseră, lăsându-l cu prietenii săi vechi, care roiau în jurul sărbătoritului abea atingând pământul. De fapt nici nu-l atingeau, fiindcă erau morţi demult, unii de peste 60 de ani. Dar moş Andrei îi vedea aievea şi discuta cu ei, bucurându-se de tovărăşia lor. Unii îl vizitau zilnic şi mereu îi reaminteau că nu l-au uitat şi că abea aşteaptă să li se alăture. Moş Andrei zâmbea pe sub mustaţa sa albă şi le spunea să-i ţină locul liber că oricum nu mai întârzie mult. Dar astăzi era ziua lui şi avea să se bucure de ea…

Mintea noastră e plină de ciudăţenii. Nu ne amintim ce am mâncat acum două zile, dar reuşim să retrăim scene petrecute cu mulţi ani în urmă. Chiar acum când scriu îmi aduc aminte de o seară geroasă de iarnă în care stăteam în spatele blocului cu un prieten bun. Ne-am apucat să jucăm fotbal, dar cum terenul era acoperit de zăpadă, am jucat miuţa cu o sticlă goală de plastic găsită pe acolo. Fugeam şi râdeam ca doi copii, până am obosit de atâta alergat şi am plecat fiecare la casa noastră.

O dată cu înainarea în vârstă, inevitabil creierul nostru se satură să mai ţină pasul cu actualitatea şi se refugiază în trecut. Amintiri dragi încep uşor uşor să ia locul timpurilor prezente şi oameni pe care i-am cunoscut cu mult timp în urmă încep să ne viziteze. Doi scriitori pe care îi respect mult, partizanul Ion Gavrilă Ogoranu şi profesorul Grigore Băjenaru au scris amândoi despre acest fenomen. Ion Gavrilă Ogoranu povesteşte în cartea sa “Brazii se frâng dar nu se îndoiesc” că deşi a stat ani de zile singur în munţi, întotdeauna i-a avut alături de el pe camarazii săi, chiar şi când aceştia era închişi în temniţele comuniste sau executaţi de plutoanele “eliberatorilor” sovietici.

Grigore Băjenaru, ajuns la peste 70 de ani rememorează drumul spre liceul “Lazăr” spunând “O clipă măcar nu m-am simţit singur sau părăsit în acest drum de odinioară! … în dreapta mea mergea Ionaş Moscu, în stânga, Mircea Balaban, iar pe cealaltă parte a străzii, Dorobanţu, care avea superstiţia că n-o să-l asculte la nimic, în ziua aceea, dacă merge pe dreapta!” Grigore Băjenaru- Bună dimineaţa băieţi– pag.387

Inevitabil, mai devreme sau mai târziu o să ajungem să trăim cu amintirile noastre. Oare asta e un lucru rău? Eu spun că nu. Uneori am impresia că lumea din jurul nostru se învârte din ce în ce mai repede. La un moment dat o să încetez să mai ţin pasul cu schimbările. Şi atunci probabil că mă voi refugia în trecut. O să-mi chem prietenii care vor veni negreşit din lumea largă şi o să povestim împreună. Probabil că nu voi fi considerat chiar cel mai normal old guy, dar nu îmi va păsa. Pentru că poveştile prietenilor mei o să acopere zgomotul făcut de plasma 5D a vecinului…

Epilog

Gavrilă era singurul supravieţuitor al plutonului său. Luptase împotriva nemţilor în Munţii Tatra şi toţi camarazii săi căzuseră. Revenit acasă, nu putea să-şi reia viaţa. În fiecare zi mergea la micul monument ridicat în memoria camarazilor săi unde stătea ore în şir, plângând. La un moment dat se gândea chiar să-şi ia viaţa ca să fie alături de ei. Într-o noapte, îi apăru în vis comandantul său de pluton. Acesta îl privi, clătină din cap şi îi spuse “Gavrilă, noi suntem mândri că tu ai supravieţuit, aşa cum şi tu eşti mândru de noi. Lasă lacrimile şi trăieşte-ţi viaţa. Vrem să te bucuri de fiecare zi aşa cum am fi făcut şi noi dacă am fi trăit. Oricum locul tău aici în pluton o să rămână liber până va veni momentul să te întorci la noi. Dar mai e mult până atunci…”