Free hugs

Prolog

Călin mergea grăbit către birou. Nu avea chef să vadă pe nimeni aşa că mergea  cu capul în jos, fără să privească la oamenii din jurul său. Brusc se simţi luat în braţe de o femeie trupeşă. Speriat, Călin începu să se zbată şi observă că femeie avea pe piept un carton pe care scria FREE HUGS. Văzând că nu poate scăpa, Călin se gândi să-i tragă femeii un şut la glezne, dar chiar în momentul acela la câţiva metri de ei o maşină derapă şi lovi un stâlp. Călin realiză brusc că dacă nu ar fi fost femeia care-l îmbrăţişa, ar fi fost strivit între maşină şi stâlp. Brusc, o strânse în braţe şi el pe femeie şi îi spuse „Mulţumesc…mulţumesc…”

Zilele trecute în timp ce mă plimbam prin oraş am fost oprit de un grup de tineri care purtau pancarte cu „Free Hugs”. Pentru cei care la ora de limba engleză jucau popa prostu asta înseamnă „îmbrăţişări gratis”. Nu-mi ardea mie de îmbrăţişări dar nu i-am refuzat şi ne-am îmbrăţişat. Culmea e că după aceea m-am simţit bine. Chiar foarte bine. Şi am realizat că aveam mare nevoie să fiu îmbrăţişat. Şi că lumea în care trăiesc e plină de răceală. Nu am mai văzut oameni care să se îmbrăţişeze. Cel mult o strângere formală de mână. Rece şi posacă. Un fel de „Stai departe de mine, lasă-mă în pace!”. Şi atunci ne mirăm că suntem veşnic nemulţumiţi, ne certăm cu cei din jur şi ne luăm la bătaie pentru nimica toată. Asta din cauză că în civilizaţia noastră idioată, îmbrăţişarea e semn de afecţiune şi afecţiunea e considerată o slăbiciune. Nu ai voie să fi afectuos. Trebuie să fi rece, dur, ca să nu profite ceilalţi de tine. Şi răceala asta îşi pune ştampila atât de puternic pe comportamentul nostru că pur şi simplu a ajuns să ne fie ruşine să ne îmbrăţişăm.

Cineva mi-a povestit că în ţările islamice în cazul unui accident uşor de maşină, conducătorii auto nu se aleargă cu levierele unul pe celălalt ca să-şi spargă capul cum e obiceiul pe la noi, ci dimpotrivă se îmbrăţişează şi îi mulţumesc lui Allah că au scăpat teferi. Mie asta mi se pare normal şi de bun simţ. Dacă tot s-a întâmplat o chestie nasoală, de ce să te mai iei şi la bătaie cu celălalt când ai putea folosi prilejul că să vă împrieteniţi, mai ales că urmează vreo 6-7 ore minunate petrecute pe holurile agenţiei de asigurări completând sute de mii de acte pentru ca maşinile să fie despăgubite de asigurător.

Ca să vedeţi cât de bine fac îmbrăţişările, uitaţi-vă puţin la copiii mici. Adoră să fie luaţi în braţe şi dezmierdaţi. Credeţi că noi suntem altfel doar fiindcă suntem oameni în toată firea? Eu cred că nu. Oricum, eu unul am hotărât că de acum înainte o să mă îmbrăţişez cât pot de des şi cu toată lumea. Inclusiv cu vecinul care mi-a ocupat locul de parcare sau cu domnişoara care vinde pâine la buticul din colţul blocului. În fond şi la urma urmei, îmbrăţişarea e terapia cea mai simplă de a scăpa de stres. Deşi la cât de paranoici suntem, am putea bănui că îmbrăţişarea e menită să ne lase fără portofelul din buzunarul secret al hainei…

Epilog

Cursul de implicare emoţională se apropia de sfârşit şi urma şedinţa de încheiere în care cursanţii urmau să se îmbrăţişeze reciproc pentru a cimenta legătura formată între ei. Silvia era cursanta cu cele mai apetisante forme şi toţi colegii ei salivau de poftă gândindu-se ce plăcut va fi a doua zi când le va veni rândul să o îmbrăţişeze pe planturoasa lor colegă. În ultima zi, toţi cursanţii erau strânşi în sala de şedinţă, dar Silvia întârzia. La un moment dat, uşa se deschise şi pe ea apăru un tip rotund ca o minge, plin de coşuri pe faţă, transpirat tot şi cu ochii bulbucaţi ca un broscoi. Cursanţii îl priveau uimiţi. Grasul încercă fără succes să-şi şteargă transpiraţia de pe frunte „B…bună ziua, eu sunt M…Mircea, verişorul Silviei şi ea m-a trimis în locul ei să particip la îmbrăţişări…  pe cine trebuie să îmbrăţişez primul?” După un moment de stupoare, uşa sălii de şedinţe se dovedi neîncăpătoare pentru cursanţii care încercau să iasă câte patru odată…

P.S. Andrei e un  prieten de-al nostru care nu-şi doreşte altceva decât să-şi poată îmbrăţişa tatăl în fiecare zi. Hai să vedem cum îl putem ajuta http://oricepentrutata.wordpress.com/

free hugs x3

Când ne tăiem singuri craca

Prolog

După 5 ani de activitate în cadrul companiei, Carmen a fost avansată pe o funcţie de conducere. După euforia iniţială, femeia a intrat într-o stare depresivă. Simţea că nu-şi găseşte locul. Orele de la serviciu deveniseră un chin. Brusc realizase că nu asta îşi dorea de la viaţă. Apoi într-o bună zi, demisionă. Aşa, pur şi simplu. Soţul ei era complet debusolat. Nu mai înţelegea nimic. Din economiile pe care le avea, Carmen cumpără un mic teren şi începu să se ocupe cu creşterea prepeliţelor. La început a fost greu, dar Carmen simţea că îşi găsise locul. Acum nu mai simţea nevoia de zile libere sau de weekenduri prelungite. Încetul cu încetul puse pe picioare o mică afacere şi datorită seriozităţii sale, viitorii clienţi începură să-i bată din ce în ce mai des la poartă.

De multe ori în viaţă ne dorim un anumit job, o anumită funcţie în cadrul firmei unde lucrăm, sau un post mai bine plătit. Ne dăm peste cap, lucrăm ore suplimentare, îi neglijăm pe cei dragi pentru avansarea respectivă. Şi într-o bună zi ni se recunosc meritele şi suntem avansaţi. Apoi realizăm că am alergat după o himeră. Am primit ceea ce am râvnit, dar suntem dezamăgiţi. Poate fiindcă am idealizat prea mult funcţia respectivă sau a trebuit să renunţăm la viaţa de familie pentru a o obţine. Şi atunci ce facem? Plecăm, ne dăm demisia şi o luăm de la capăt cum a făcut Carmen? E greu de spus. Foarte greu. Pentru că ceea ce ne macină cel mai tare este întrebarea dacă vom reuşi să ne întreţinem familia renunţând la jobul bine plătit. Foarte mulţi dintre noi avem credite la bănci. Dacă nu le vom putea plăti, riscăm să ajungem în stradă. Cum să părăsim un salar bun pentru o himeră? Mai ales că orice afacere la început presupune investiţii, iar amortizarea acestora durează cel puţin un an sau chiar mai mult. Să renunţăm la un venit sigur e ca şi cum ne-am tăia craca de sub picioare, ca apoi să ne prăbuşim în gol. Şi atunci continuăm să mergem la job. Job pe care vom ajunge să-l detestăm. Inevitabil vom face o treabă de mântuială. Pentru că nu avem curajul să demisionăm, vom încerca să facem în aşa fel încât să ne concedieze alţii. Ca să putem arunca vina asupra lor, în cazul în care totul iese prost.

Dar libertatea pe care o vom simţi când plecăm din locul detestat pentru a o lua de la capăt nu se compară cu nimic. Parcă cineva ne-a ridicat un bolovan de pe piept. Respirăm mai uşor, avem mintea mai limpede. Suntem siguri pe noi şi cei din jur văd asta. Atunci când ne apucăm de o afacere care ne place, nu mai simţim oboseala. Nu mai ştim dacă e luni, vineri sau duminică. Muncim cu drag şi inevitabil, rezultatele nu vor înceta să apară. Oare cât de important este să îţi placă ceea ce faci? Eu cred că e important. Voi cum vă simţiţi luni dimineaţa când trebuie să plecaţi la job? Vă vine să spargeţi ceasul deşteptător? Sau aşteptaţi cu nerăbdare să începeţi o nouă săptămână?

Epilog

Relu simţea că o ia razna. Lucra singur într-un birou micuţ plin cu dosare vechi şi prăfuite. Tuşea încontinuu din cauza prafului şi nu ştia cum să scape de acolo, să muncească pe teren. Plus că mereu i se scoteau ochii „Ce vrei bă, eşti la birou, nu te ninge, nu te plouă!!” De fapt Relu îşi dorea să lucreze în aer liber, alături de colegi şi nu ca un huhurez într-o scorbură. Aşa că în ziua în care află că unul dintre colegi îi vânează postul, începu să nu mai lucreze nimic, spunând tuturor că oricum el e de neînlocuit. După 2 săptămâni, Relu primi o înştiinţare prin era anunţat că trebuie să elibereze biroul şi e transferat la munca în teren. Colegul care îi vânase postul se instală plin de fast în biroul cel înghesuit în care Relu adusese din beci vreo doi şoricei zglobii ca să-i ţină de urât. Între timp şoriceii prosperaseră şi se înmulţiseră…