Jarul din sobă

Prolog

Cosmin insistase pe lângă prietena lui Magda să-l ia şi pe el la reuniunea de familie de la bunicii ei. După îmbrăţişările şi prezentările de rigoare, bunicul Magdei hotărâ să-şi cinstească musafirii cu o ciorbă gătită în cazanul cel uriaş. Ca să-i arate Magdei ce gospodar e, Cosmin se oferi să taie lemnele pentru foc, deşi în viaţa lui nu tăiase vreun lemn. Văzuse el câteva emisiuni cu tăietorii de lemne canadieni pe Discovery şi nu i se părea prea greu. Aşa că tânărul alese un lemn nu prea gros, îl aşeză de-a curmezişul, ridică toporul deasupra capului şi izbi cu toată puterea. Lemnul zbură cu putere şi îl lovi în genunchi pe verişorul Magdei care tocmai umpluse cazanul cu apă rece. Acesta răcni de durere, se împiedică şi căzu în cazan, udându-se tot. Disperat, Cosmin se luă cu mâinile de cap. Îşi ratase şansa la inima Magdei. Spre umirea sa, Magda veni furioasă spre el, îl luă de mână, îl trase în dosul casei unde îi sări în braţe şi îl sărută cu foc. „Bine i-ai făcut! De când eram mică râdea de mine şi mă jignea mereu, bine i-ai făcut nesimţitului!!” Cosmin rămase absolut buimac.

Ieri am tăiat lemne. Uitasem ce senzaţie plăcută ai când vezi lemnul despicându-se sub o lovitură zdravănă de topor. Mirosul lemnului proaspăt tăiat îţi intră în nări. După câteva lovituri nu mai simţi frigul de afară. Stiva de lemne creşte în jurul tău. O pauză binemeritată şi un pahar de apă. Dacă frigul se transformă în ger, un ştamplu de ţuică de prună e binevenit. Apoi treci iarăşi la spart buşteni. După ce se lasă noaptea, te retragi în faţa sobei, unde te aşteaptă o mâncare caldă şi un suflet iubit. Deschizi uşiţa sobei şi priveşti jarul arzând. Căldura îţi încălzeşte faţa şi adormi cu un zâmbet liniştit pe faţă…

Am crescut în vârful blocului de la vârsta de 10 ani. Căldura venea de la calorifer, aşa că tăiatul lemnelor îl practicam pe la prieteni, cunoscuţi sau la bunici. Spartul lemnelor mă relaxează enorm. Simpla muncă fizică şi faptul că după ce termin cu lemnele mă voi refugia în faţa sobei fierbinţi îmi dă o stare de linişte interioară. Pentru că la urma urmei, focul şi implicit căldura înseamnă viaţă. Când eram copil am plâns la „Fetiţa cu chibrituri” a lui Andersen.

Cu toate că îmi place să tai lemne, în 99% din cazuri habar nu am ce lemn tai. Singurul pe care îl recunosc, evident după mirosul de răşină e cel de brad, molid sau alte conifere. O întâmplare haioasă am trăit acum câţiva ani când un coleg de lucru m-a rugat să-i aduc din şopron o bucată de lemn de fag. M-am îndreptat plin de entuziasm spre şopronul cu lemne tăiate şi m-am luat cu mâinile de cap. Cum pe lemnele de fag nu scria FAG, habar n-aveam care ar fi ăla. Aşa că plin de aplomb am luat un lemn la întâmplare şi l-am înmânat cu indiferenţă calculată colegului. Omul s-a uitat la bucata de lemn, apoi m-a privit cu un zâbet ciudat pe faţă. M-a spus calm „Răducu, nu-i aşa că nu ştii cum arată lemnul de fag?” De la cei 1,85 de metri şi 90 de kilograme ale mele am dat vehement din cap. „Apăi la câte lemne sunt acolo, de unde să ştiu eu care-i ăla de fag? Ce lemn ţi-am adus?” „Ai adus lemn de fag” a spus el râzând… Oricum nici până în ziua de azi nu ştiu cum să recunosc lemnul de fag. Da important e să ardă în sobă indiferent cum îl cheamă…

Epilog

Soldaţii zgribuliţi de frig intrară zgomotoşi în dormitorul rece. În curtea unităţii ningea, iar vântul viscolea zăpada. Soba din dormitor era neîncălzită şi soldaţii aşteptau ordin de la sergent să meargă să ia nşte lemne. Sergentul însă, râjind ca un cal, le aruncă soldaţilor mai multe bucăţi de flanele. Grupă dreeeepţi, ascultă comanda la mine!! tună sergentul, iar tinerii încremeniră în poziţie de drepţi. Fiecare soldat ia câte o bucată de flanea şi freacă soba de teracotă cu flaneaua până când soba o să radieze căldură, continuă sergentul. Executareeeaaa!! Buimaci, băieţii luară câte o bucată de ţesătură şi începură să frece plăcile de teracotă oftând… mai e mult până la primăvară…

 

 

Viaţa ca o parolă

Prolog

Flavius introduse cardul în fanta bancomatului şi tastă parola. Aparatul îi dădu eroare. Furios, o sună pe soţia sa. Dragă, ai schimbat cumva parola cardului nostru? Da iubitule. Şi ce Pin ai setat? E simplu iubitule, Pin-ul e format din ziua şi luna în care m-ai cerut de soţie, îţi mai aminteşti, nu? D…da iubire, normal, cum să nu-mi amintesc o zi aşa de dragă nouă. Flavius închise telefonul scrâşnind o înjurătură printre dinţi. Care o fi ziua aia? Nu-şi amintea nici măcar data exactă de căsătoriei. O fi fost primăvara, sau toamna, ba nu, parcă iarna… parcă era o zi ploioasă… mama ei de zi, parcă fusese acum un secol. Nervos, bărbatul formă un număr de telefon. Alo, Dane, mai şti când am cerut-o pe Geta de soţie? Atunci când a bătut Rapidul pe Steaua parcă, şi după aia ne-am îmbătat la bar la Miki. Da mă, atunci… aha, sigur? Bine, las că dau eu berile alea, hai noroc. Flavius răsuflă uşurat. O să schimbe el pin-ul cu data când câştigase prima dată la curse de câini on line. Măcar pe aia o ţinea minte…

De la o vreme constat că trăiesc într-o lume înţesată de parole. Am parola la telefon, la cele două carduri, la email, până şi la scara de bloc trebuie să tastez o parolă. Uneori mi se întâmplă să le uit, sau să le încurc. Şi atunci încep să mă dau de ceasul morţii să-mi amintesc ce parolă aş fi putut să am la un anumit cont. Din fericire folosesc pentru parole un număr relativ mic de cuvinte şi cifre, care aparent nu au legătură între ele. Şi până al urmă îi dau de cap parolei buclucaşe fără să încerc tehnici moderne de spargere a parolei. Pe care oricum nu le cunosc.

La un moment dat am găsit pe net liste cu parole uzuale folosite drept infaibile de genul 1234, 4321, abcd, qxyz şi altele de acelaşi gen. Totuşi ăi mai inteligenţi foloseau drept parolă cuvântul „parola” sau „password”.

Una peste alta, am fost absolut şocat când un prieten mi-a demonstrat că parolele gândite de mine sunt relativ uşor de spart. Şi atunci pentru ce atîâta secretomanie, dacă oricum nu putem împiedica accesul la informaţiile noastre confidenţiale? Eu cred că parolele sunt mai degrabă un fel de praf în ochi. Ca să nu mai vorbim de codurile pin ale cardurilor. În ţara noastră dragă există destui oameni care îşi notează pur şi simplu codul pin pe card şi apoi îl pierd ca să le fie clar celor care găsesc cardul că posesorul lui vrea să-şi împartă banii din cont cu toată lumea. Vestea bună dar care e de fapt proastă e următoarea. În curând se va renunţa la parole în favoarea amprentelor scanate, sau, ăsta e demn de un film cu Bruce willis, a scanării retinei. Atunci o să fim absolut siguri că Big Brother va şti în orice moment unde suntem şi ce avem de gând să facem. Zilele trecute citeam că militarilor americani li se vor implanta cipuri inteligente care vor transmite informaţii despre starea lor de sănătate. Oare cine îşi mai aduce aminte că acum 21 de ani în primul Război din Golf aceeaşi soldaţi americani erau dotaţi cu cel mai nou sistem de poziţionare globală, care acum e montat inclusiv pe trotinete şi triciclete sub denumirea de GPS?

Epilog

Mihăiţă fugea de mama focului prin cameră urmărit îndeaproape de soră-sa care vroia să-l scalpeze. Din întâmplare Mihăiţă îi schimbase parola de la căsuţa de email la soră-sa şi acum nu şi-o amintea în ruptul capului. Într-un final, cu mâna soră-sii adânc înfiptă în păr şi cu lacrimi în ochi, Mihăiţă se trezi aşezat cu forţa în scaun şi pus să-şi amintească parola cu pricina. Da e greaaaaa…răcnea Mihăiţă cu lacrimi în ochi. Nu mă interesează!! striga soră-sa cu mâna înfiptă în podoaba lui capilară. Cu ce e? Cifre, litere, combinaţii idioate de-ale tale? E grea… se miorlăia Mihăiţă, e ceva ce am văzut pe Animal Planet, un nume de animal ciudat, galben… Ce, leu, tigru, leopard, ceva din alea? Nu… mai greu… a, gata, mi-am adus aminte, lasă-mă să încerc. Mihăiţă incepu să tasteze şi soră-sa îl privea curioasă. Vestita parolă era întradevăr lungă, încurcată şi pomenea de un animal galben. Parola suna aşa olăţuşcăstăpelacmacmac…