Viaţa ca o parolă

Prolog

Flavius introduse cardul în fanta bancomatului şi tastă parola. Aparatul îi dădu eroare. Furios, o sună pe soţia sa. Dragă, ai schimbat cumva parola cardului nostru? Da iubitule. Şi ce Pin ai setat? E simplu iubitule, Pin-ul e format din ziua şi luna în care m-ai cerut de soţie, îţi mai aminteşti, nu? D…da iubire, normal, cum să nu-mi amintesc o zi aşa de dragă nouă. Flavius închise telefonul scrâşnind o înjurătură printre dinţi. Care o fi ziua aia? Nu-şi amintea nici măcar data exactă de căsătoriei. O fi fost primăvara, sau toamna, ba nu, parcă iarna… parcă era o zi ploioasă… mama ei de zi, parcă fusese acum un secol. Nervos, bărbatul formă un număr de telefon. Alo, Dane, mai şti când am cerut-o pe Geta de soţie? Atunci când a bătut Rapidul pe Steaua parcă, şi după aia ne-am îmbătat la bar la Miki. Da mă, atunci… aha, sigur? Bine, las că dau eu berile alea, hai noroc. Flavius răsuflă uşurat. O să schimbe el pin-ul cu data când câştigase prima dată la curse de câini on line. Măcar pe aia o ţinea minte…

De la o vreme constat că trăiesc într-o lume înţesată de parole. Am parola la telefon, la cele două carduri, la email, până şi la scara de bloc trebuie să tastez o parolă. Uneori mi se întâmplă să le uit, sau să le încurc. Şi atunci încep să mă dau de ceasul morţii să-mi amintesc ce parolă aş fi putut să am la un anumit cont. Din fericire folosesc pentru parole un număr relativ mic de cuvinte şi cifre, care aparent nu au legătură între ele. Şi până al urmă îi dau de cap parolei buclucaşe fără să încerc tehnici moderne de spargere a parolei. Pe care oricum nu le cunosc.

La un moment dat am găsit pe net liste cu parole uzuale folosite drept infaibile de genul 1234, 4321, abcd, qxyz şi altele de acelaşi gen. Totuşi ăi mai inteligenţi foloseau drept parolă cuvântul „parola” sau „password”.

Una peste alta, am fost absolut şocat când un prieten mi-a demonstrat că parolele gândite de mine sunt relativ uşor de spart. Şi atunci pentru ce atîâta secretomanie, dacă oricum nu putem împiedica accesul la informaţiile noastre confidenţiale? Eu cred că parolele sunt mai degrabă un fel de praf în ochi. Ca să nu mai vorbim de codurile pin ale cardurilor. În ţara noastră dragă există destui oameni care îşi notează pur şi simplu codul pin pe card şi apoi îl pierd ca să le fie clar celor care găsesc cardul că posesorul lui vrea să-şi împartă banii din cont cu toată lumea. Vestea bună dar care e de fapt proastă e următoarea. În curând se va renunţa la parole în favoarea amprentelor scanate, sau, ăsta e demn de un film cu Bruce willis, a scanării retinei. Atunci o să fim absolut siguri că Big Brother va şti în orice moment unde suntem şi ce avem de gând să facem. Zilele trecute citeam că militarilor americani li se vor implanta cipuri inteligente care vor transmite informaţii despre starea lor de sănătate. Oare cine îşi mai aduce aminte că acum 21 de ani în primul Război din Golf aceeaşi soldaţi americani erau dotaţi cu cel mai nou sistem de poziţionare globală, care acum e montat inclusiv pe trotinete şi triciclete sub denumirea de GPS?

Epilog

Mihăiţă fugea de mama focului prin cameră urmărit îndeaproape de soră-sa care vroia să-l scalpeze. Din întâmplare Mihăiţă îi schimbase parola de la căsuţa de email la soră-sa şi acum nu şi-o amintea în ruptul capului. Într-un final, cu mâna soră-sii adânc înfiptă în păr şi cu lacrimi în ochi, Mihăiţă se trezi aşezat cu forţa în scaun şi pus să-şi amintească parola cu pricina. Da e greaaaaa…răcnea Mihăiţă cu lacrimi în ochi. Nu mă interesează!! striga soră-sa cu mâna înfiptă în podoaba lui capilară. Cu ce e? Cifre, litere, combinaţii idioate de-ale tale? E grea… se miorlăia Mihăiţă, e ceva ce am văzut pe Animal Planet, un nume de animal ciudat, galben… Ce, leu, tigru, leopard, ceva din alea? Nu… mai greu… a, gata, mi-am adus aminte, lasă-mă să încerc. Mihăiţă incepu să tasteze şi soră-sa îl privea curioasă. Vestita parolă era întradevăr lungă, încurcată şi pomenea de un animal galben. Parola suna aşa olăţuşcăstăpelacmacmac…