Vise

Prolog

Profesoara privi uşor distrată peste capetele elevilor. Haideţi să vedem ce vreţi voi să deveniţi când veţi fi mari. Aduceţi compunerile la catedră. Da… Diana vrea să devină doctoriţă, bravo… Andrei o să fie inginer… Cosmin avocat… na asta-i cea mai bună glumă! Cosmine mamă, înainte să ajungi avocat trebuie mai întâi să treci clasa, apoi să ajungi la liceu. Pe tine te văd mai degrabă meseriaş, nu avocat. Scoate-ţi aerele astea din cap şi mai bine pune mâna şi învaţă o meserie băiete, că altfel o să mori de foame. În ultima bancă, Cosmin, un puştan mic şi slab îşi muşca buzele de ciudă. Ei bine, n-o să le dea satisfacţia să-l vadă plângând…

Atunci când suntem copii, visăm. Visăm că atunci când vom fi mari vom ajunge celebri. Avocaţi, fotbalişti, cântăreţe sau doctoriţe. De multe ori, visele noastre sunt luate în râs de ceilalţi. Ni se spune să ne băgăm minţile în cap şi să gândim realist. Există o groază de motive pentru care nu ne putem atinge visele. Suntem prea slabi, sau prea graşi, prea scunzi sau prea înalţi, prea săraci sau locuim pe strada nepotrivită. Aşa că să lăsăm baltă visele şi să aşteptăm să fim sclavii sistemului, fiindcă oricum asta vom ajunge.

Şi totuşi, uneori pur şi simplu nu vrem să renunţăm la visul nostru. Uite aşa, ca un spirit de frondă faţă de răutatea celorlalţi. Şi la un moment dat, după ce vom lupta cu piedicile cele vom întîlni în cale, o să constatăm că visul nostru s-a împlinit. Deci e posibil. Şi atunci ne întrebăm ce vom spune altora ca noi când ne vor mărturisi că au vise greu de relizat. O să-i încurajăm? O să-i asigurăm de sprijinul nostru? O să le dăm exemple de oameni care au reuşit deşi aveau de partea lor doar o hotărâre oarbă, de nezdruncinat?

Visele noastre nu dispar decât atunci când noi renunţăm la ele. Mai devreme sau mai târziu, dacă ne-am păstrat visele şi nu le-am aruncat în lada cu vechituri, este posibil ca ele să ne facă surpriza să devină realitate.

 

Epilog

Bătrânica intră sfioasă pe uşa pe care scria mare Avocat Danielescu Lucian. Avocatul, un tânăr bine îmbrăcat se întoarse plictisit către ea. Doamnă, v-am spus să nu mai veniţi. Dosarul dumneavoastră nu are nici o şansă să-l câştigăm. Mergeţi mai bine acasă. În acel moment pe uşă intră un bărbat grizonat şi bine dispus. Salutare tinere, cum merge treaba? Tânărul avocat deveni brusc serviabil. Foarte bine, maestre, mă bucur să vă văd. Chiar doream să vă cer un sfat. Doamna de aici are o problemă şi cred că dumenavoastră o să o lămuriţi mai bine decât mine. Bărbatul grizonat o privi pe bătrâna din birou şi brusc simţi că i se taie respiraţia. Sărut mâna doamna profesoară, ce problemă aveţi? Bătrâna se uită speriată la el. Nu mă recunoaşteţi? Sunt fostul dumneavoastră elev, Ianoş… Ianoş Cosmin. Cel care îşi dorea să ajungă avocat. Haideţi să stăm de vorbă, o să facem cumva să vă rezolv problema. Dacă nu eraţi dumneavoastră cu compunerile acelea din clasa a opta… cine ştie unde ajungeam.

Vremuri şi vremuri

Prolog

Femeia îşi privi fiul cu duioşie. Doamne, când trecuseră douăzeci de ani? Amintirile năvăliră pe nesimţite. Când eram cu tine la maternitate, doctorii mi-au spus că nu mai scapi cu viaţă, dragul mamii. Ai făcut o infecţie şi nu ştiau ce medicamente să-ţi mai dea ca să te faci bine. La un moment dat am cerut să mi te dea acasă. Le-am spus că dacă tot e să mori, măcar să mori acasă, în sânul familiei. După o lună când te-am adus la control, doctorul care m-a asistat la naştere nu te-a mai recunoscut. Erai dolofan ca un purceluş…Ţi-ai băgat mânuţele în părul doctorului şi l-ai tras până i-au dat lacrimile…

De multe ori în viaţă ajungem  să ne luptăm cu greutăţi care avem impresia că ne vor doborâ. Ca un făcut, nici nu putem sau nu vrem să le împărtăşim celor din jurul nostru. De ce să-i amărâm cu veşti proaste? Şi atunci ne hotărâm să le ţinem pentru noi. Dar asta ne îmbătrâneşte. Ne macină pe dinăuntru. Dar uneori, peste mulţi ani, când problemele ce păreau insurmontabile îşi găsiseră rezolvarea, începem să vorbim. Culmea e că timpul nu numai că vindecă rănile, dar le dă şi o tentă umoristică. Probleme care atunci ne făceau să ne ieşim din minţi de furie sau ne dădeau lacrimile, acum ne fac să râdem. Ne amintim doar de părţile hazlii.

Mintea omenească e plină de surprize. Uneori ne ajută să ieşim din situaţii critice prin simplul fapt că ne scoate din prezent. Amintirile iau locul cotidianului şi ne ajută să trecem peste momentele dificile.

De multe ori vedem la televizor persoane în vârstă care stau la cozi infernale cu multe ore înainte să se deschidă magazinele, deşi marfă este destulă pentru toţi şi au la dispoziţie una sau două săptămâni pentru a cumpăra produsele respective. De fapt acolo problema nu este lipsa mărfurilor, ci singurătatea. Statul la coadă ore în şir în faţa magazinelor face parte din mentalitatea anilor 70-80. Atunci statul la coadă era o necesitate vitală şi oamenii au dezvoltat un folclor al cozilor, diverse povestioare, bancuri iar timpul petrecut la coadă devenea plăcut şi datorită celorlalţi uitai oboseala din oase şi te pomeneai râzând de micile neplăceri ale vieţii. Nici generaţia anilor 90 nu va face uitate cozile, fiindcă în 10-15 ani vor mai fi cozi  la ultimul tip de Iphone.

Epilog

La un moment dat, într-o noapte friguroasă de iarnă, Daniel umbla pe stradă împreună cu colegul lui, amândoi îngheţaţi de frig. Din depărtare au observat o siluetă care curăţa zăpada de pe carosabil cu o lopată, fiindcă maşinile de deszăpezire nu intraseră pe strada respectivă. Când s-au apropiat, au observat un bătrân cu barba albă care se lupta voiniceşte cu zăpada. Când i-a văzut rămaşi muţi de uimire, bătranul s-a oprit din muncă şi le-a spus pe un glas liniştit. Dragii moşului, să nu vă speriaţi, doar îmi aminteam de tinereţile mele. Ce tinereţi? a întrebat Dani. Acum mai bine de cinzeci de ani eram deportat în Siberia şi în fiecare zi trebuia să curăţ zăpada din curtea lagărului în care stăteam. Uneori, când îmi amintesc de vremurile alea, mă face să mă simt iarăşi tânăr şi în putere…