Iarna pe ulita

Prolog

Vali ieşi din bloc cu lopata de zăpada în mână. Dădu la o parte zăpada din jurul maşinii, se urcă la volan şi stătu cu inima cât un purice până când bateria de la maşină îşi făcu datoria şi motorul începu să bârâie. După vreo 5 minute încercă să plece de pe loc, dar una dintre roţile maşinii prinsese gheţuş şi patina în gol. Încercă să facă balans, dar degeaba. Înciudat, coborî din maşină şi se uită cu speranţă poate vedea vreun vecin care să-l ajute să împingă maşina. Nu-l văzu decât pe Ionuţ, puştiul de 9 ani de la parterul blocului, pe care îl urechiase chiar ieri. Ionuţ profită de situaţie ca să-i scoată limba şi să o ia la fugă. Vali se urcă din nou la volan şi încercă din răsputeri să iasă din locul de parcare balansând maşina.  La un moment dat auzi o voce strigând „Dăăăăăăiiii, haaaaaaiii dăăăăăiii!!!” şi simţi cum cineva împinge maşina încet. Roata buclucaşă prinse un petic de asfalt şi ţâşni din parcare. Imediat ce stabiliză maşina, Vali coborâ să-i mulţumească necunoscutului, când dădu cu ochii de Ionuţ, transpirat şi  gâfâind de la împinsul maşinii. Vali simţi că i se face ruşine. Îl luă pe Ionuţ în maşină să se încălzească, fugi până la buticul de la scara vecină şi se întoarse cu o ciocolată mare pe care scria „Milka”…

În copilăria mea, undeva prin anii ’80, iarna ningea. Strada se acoperea cu zăpadă şi scoteam sania ca să sărbatorim cum se cuvine omătul pufos. Dacă mai făceam şi un om de zăpadă ajutaţi de cei mari, fericirea era deplină. Apoi ninsoarea a fost tot mai puţină. Iernile nu erau neapărat mai calde, fiindcă pe străzi era un ger îngheţat, dar zăpada era puţină. Ne făcea să aşteptăm cu nerăbdare primăvara. Cum pe la Teleenciclopedia ni se spunea că vine încălzirea globală, ne aşteptam ca zăpada să fie pe cale de dispariţie, dar în schimb să crească portocali la noi pe stradă. Numai eu ştiu câte seminţe de portocale am pus în pământ, doar doar o ieşi vreun portocal. N-a ieşit. În schimb a început din nou să cadă. Câte un fulg. Apoi o sută. De milioane. Atâţia am numărat numai la mine pe stradă. Vechea sanie între timp şi-a dat obştescul sfârşit prin vreo sobă. Noua mea sanie se numeşte Renault şi are vreo 60 de cai. Şi iarna patinează. Chiar dacă nu vreau.

Mult aşteptata încălzire globală nu a mai venit. În schimb de vreo câţiva ani avem parte de zăpezi, viscole şi oameni înzăpeziţi. Nu ştiu cum se face că an de an în decembrie, iarna ne ia prin surprindere, ninge şi troieneşte drumurile. Drumarii pe care îi vedeam vara stând mândrii şi aplaudând maşinile lor noi şi frumoase pentru deszăpezire se declară depăşiţi de situaţie şi cheamă în ajutor jandarmii, pompierii, scafandrii, armata şi mai ales pe Sfântul Duh. Şi atunci, vrând nevrând, oamenii se lămuresc că sunt lăsaţi de izbelişte şi pun mâna pe lopeţi. Se ajută unii pe alţii conştienţi că de unii singuri nu reuşesc. Şi ăsta e un lucru bun. Poate cel mai bun. Vestita solidaritate măruntă iese din carapace şi îşi suflecă mânecile. Oameni care nu se cunosc se ajută reciproc să-şi urnească maşinile din troiene. Nu ai lopată, vine cineva cu o lopată şi pune umărul să te sprijine. Uneori te izbeşte ilaritatea situaţiei, fiindcă vara acelaşi om s-ar fi uitat urât la tine dacă îl salutai pe stradă. La un alt colţ de stradă, un camion blochează drumul. Vezi câţiva oameni care se chinuie să-l scoată din zăpadă. Fără să gândeşti te duci la ei şi îi ajuţi. Camionul se urneşte şi oamenii se felicită între ei. Una altul nu are curent la bateria maşinii. Scoţi cablurile de curent şi îi dai curent de la bateria ta. Omul îţi mulţumeşte. Parcă te simţi mai bine. Mai sunt numai 3 luni până la primăvară. O nimica toată.

Epilog

Anno domini 2012, undeva în decembrie. Mă chinuiam din răsputeri să scot maşina din locul unde o parcasem, dar un dâmb de gheaţă mă dădea înapoi. Încercasem să împing singur maşina peste dâmb, dar degeaba. La un moment dat văd în oglinda retrovizoare un alt autoturism oprind în spatele meu. Sper din suflet că şoferul îmi va da o mână de ajutor, dar degeaba. Furios la culme cobor din maşină, mă îndrept către celălat şofer şi îi spun de la obraz „Bine domnule, dar nu poţi să mă ajuţi măcar puţin?!?” În locul unui zdrahon de 1.90 înălţime şi 100 kg care să mă ajute, de la volan se dă jos o domnişoară de vreo 18 ani micuţă şi slăbuţă cu o voce delicată care se uită speriată la mine şi mă întreabă piţigăiat „Vreţi să vă împing să ieşiţi din parcare?” Brusc mă pufneşte râsul şi râd şi râd până îmi dau lacrimile. Domnişoara începe să râdă o dată cu mine. Îi mulţumesc frumos şi o rog să meargă mai departe fiindcă blocăm drumul. Îi sărut mâna ca să vadă că sunt băiat bine crescut. Fata pleacă bucuroasă şi mă urc din nou la volan. Poate de data asta…. brrrrrrruuuummmmm….. brrrrruuuuuuummmmm…

 

Foametea la români

Prolog

O parte din elevi alergau la ora de sport. Cei mai „şmecheri” rămaşi în sala de clasă, cotrobăiau prin genţile celorlalţi. Căutau mâncarea pusă de părinţii colegilor în ghiozdane, pentru pauza de masă. După ce o găsiră, mâncară tacticos, împărţind sandwichurile  mai bune. Când se termină ora de sport, scandalul izbucni în clasă. Cei rămaşi fără mâncare făceau scandal. Şmecherii nu recunoşteau nimic. La un moment dat, doi dintre ei începură să se înverzească la faţă şi se prăbuşiră de pe scaune ţinându-se cu mâinile de burtă. Unul dintre elevi izbucni în râs spasmodic. Cei doi mâncaseră din sandwichul lui, în care strecurase şi un laxativ puternic. Aşa, ca să-i înveţe minte pe hoţii de mâncare. Din ziua aceea nimeni nu mai riscă să fure sandwichuri.

Dacă aveţi ocazia să călătoriţi peste hotare şi o să intraţi în restaurante, imediat veţi recunoaşte mesele unde se află români. După cum v-aţi dat seama, mesele respective sunt pline de farfurii la o medie de 3 farfurii umplute vârf pe cap de mesean. Prin definiţie, românii sunt îngroziţi de perspectiva de a rămâne nemâncaţi, ceea ce îi determină să îşi facă provizii consistente pe oriunde se duc. Personal, recunosc că fac parte din această mare familie. Chiar dacă nu am trăit vremuri de foamete, poveştile părinţilor şi ale bunicilor despre vremurile grele trăite de ei îmi făcea să mi se zburlească părul pe spinare de spaimă. Din discuţiile purtate cu prietenii, am ajuns la concluzia că e vorba de moştenire genetică. Sutele de ani în care românii au răbdat de foame sub stăpânirile diverşilor mari conducători le-au inoculat spaima de lipsa mâncării. Nu întâmplător unul din sporturile naţionale este umplerea până la refuz a coşurilor în supermarket cu mâncare, cu rezultatul că o mare parte din respectiva mâncare va fi aruncată datorită alterării.

Pe de altă parte, românii sunt oameni ospitalieri. Îşi invită prietenii şi cunoscuţii să mănânce împreună şi trebuie neapărat ca oaspeţii să remarce varietatea mâncărurilor etalate pe masă. Doi sau mai mulţi oameni care mănâncă la aceeaşi masă semnează tacit un tratat de pace, respect şi prietenie. Am cunoscut situaţii în care diverşi meşteri veniţi acasă la om să-i repare caloriferele de exemplu, au redus mult preţul cerut pentru munca prestată, fiindcă au fost invitaţi la masă şi omeniţi de clienţii lor. Poate de aceea există expresia „Te-am primit la masa mea…” care simbolizează faptul că persoana respectivă este tratată ca un membru al familiei.

Cineva spunea că iubirea unui bărbat pentru soţia sa trece prin stomac. Nu ştiu dacă e neapărat adevărat, dar e valabil de exemplu pentru iubirea comisiilor de control pentru cei controlaţi. Dacă cei din urmă rezervă o masă mare la un restaurant select şi discret, unde comisia de control se poate desfăta în voie cu mâncare şi nu numai, atunci controlul este pe jumătate terminat. Bineînţeles dacă în comisie sunt reprezentanţi ai sexului tare, masa e bine să se finalizeze în compania unor domnişoare drăguţe şi discrete, că de, comisia are în componenţă oameni iubitori de frumos.

Una peste alta, dacă v-am deschis apetitul vă doresc poftă mare şi nu uitaţi că după o masă copioasă e recomandat să faceţi mişcare, de preferat sunt următoarele activităţi fizice- duhănitul unei ţigări (papiroase), degustatul unei berule (halbere), iar apoi butonatul telecomenzii televizorului pe unul din programele de sport, unde aveţi ocazia să consumaţi calorii înjurând jucătorii, arbitrii şi eventual preşedinţii de cluburi .

Epilog

Nea Văsălie deschise greoi uşa apartamentului şi se frecă la ochi, crezând că visează. De uşa vecinei sale, o studentă din Congo atârna un os mare de vaca, plin de carne, legat cu o sârmă de cleanţă. Nea Văsălie începu să se gândească febril cum să ia osul şi să-l pună pe grătar. Când se apropia tiptil de uşa vecinei, studenta deschise uşa, văzu osul şi începu să ţipe cât o ţinea gura „Aaaaaaaa, noooo, vooodoooo, vooodoooo..savee meeee, save meee!!! Nea Văsălie nu pricepu ce era aia vudu, dar luă repede un cuţit din bucătărie, tăie sfoara şi înhăţă ciolanul cu pricina. Studenta se închise în apartamentul său, iar nea Văsălie speriat să nu se răzgânească vecina, puse repede colanul la fiert, tăie o ceapă, nişte zarzavaturi şi prepară cea mai bună ciorbă de văcuţă din ultimul an…