A plecat Andrei

Prolog

România 198…Undeva într-o sală de cinematograf arhiplină.Pe ecran bătrânul boxer încasă o lovitură în bărbie şi se prăbuşi încet. Fata din primul rând sări în picioare şi începu să strige “Andreeeeeii…. Andreeeeeeiii… ridică-te Andreeeiii!!!” Spre hazul publicului, un puşti din cinematograf se urcă în picioare pe scaun şi începu şi el să strige “Hai Sergiu, ridică-te şi sparge-i faţa la neamţ, hai Sergiu ridică-te…!!” Încet, întreaga sală începu să murmure Sergiu, Sergiu, Sergiu… apoi urmă un ropot de aplauze. Pe ecran, un tânăr deportat era întrebat retoric “Ştii box? Ştii box? Stii box?…”

Am văzut filmul Ringul într-o seară ploioasă de toamnă într-un cinematograf de cartier. Urmăream extaziat aventurile boxerului Andrei interpretat de Sergiu Nicolaescu, bucuros că părinţii mi-au dat bani de bilet. Trebuie să recunosc că filmele în care juca Sergi erau bine făcute. Când apărea câte un film nou în care juca el, lumea dădea năvală la cinematograf să spargă uşile şi casele de bilete. Culmea era că nu erau dezamăgiţi. Sergiu avea carismă. Prezenţa lui într-un film garanta succesul de casă. Femeile şi fetiţele erau îndrăgostite de el de la 11 şi până la 81 de ani. Cineva mi-a povestit că în anii 70 când a apărut filmul Mihai Viteazu la cinematografe, lumea stătea la coadă de dimineaţa şi până seara ca să vadă filmul. Numai la carne sau la ouă mai erau asemenea cozi.

De fiecare dată când dispărea câte un artist, mă gândeam, „Dar ce mai face Sergiu Nicolaescu? O fi bine, sănătos?” Pentru mine Sergiu era un stâlp al rezistenţei. Atâta vreme cât el era încă în viaţă, încă mai aveam o legendă vie. La un moment dat aveam impresia că e nemuritor, sau în orice caz o să mai fie alături de noi încă mulţi ani. Evadatul Andrei din Pistruiatul, Selim Paşa din Mihai Viteazul, generalul Marinescu din Noi cei din linia întâi, sau căpitanul Andrei din Nemuritorii au umplut serile a milioane de români. Pe vremea în care la televizor aveam parte de filme idioate sovietice de genul „Punctul de întoarcere”, filmele lui Sergiu adunau probabil 99% puncte de rating de la românii sătui de vizitele de lucru ale tovarăşului împreună cu tovarăşa şi de emisiuni minunate de genul Agricultura-programe prioritare.

În ultimele zile blogurile au explodat în articole despre Sergiu. Unii îl lăudau, alţii îl înjurau. Că dacă n-ar fi fost în graţiile dictatorilor n-ar fi beneficiat de bani şi oameni pentru filmele sale. E adevărat, poate nu avea vocaţie de dizident, dar generaţiile de copii care au crescut cu Pistruiatul la ce s-ar mai fi uitat? Şi în fond şi la urma urmei, Sergiu continuă să trăiască prin filmele sale. E în continuare urmărit de Siguranţă prin fabrica Pistruiatului, se luptă pentru cufărul lui Vodă Mihai, sau boxează cu fostul său comandant din lagăr Ghebauer, secondat la colţ de veşnicul tânăr Marin Moraru.  Aşa că Andrei se va întoarce cât de curând. Şi de fiecare dată când îi vom simţi lipsa. Dumnezeu să-l odihnească în pace.

Bilant

Prolog

În fiecare an, Nelu îşi propunea ca de 1 ianuarie să fie un bun cetăţean şi mai ales unul treaz. De 1 ianuarie urma să renunţe la fumat, la alcool, la carnea grasă de porc şi la jocurile de noroc. Din păcate în ultima zi din an Nelu vroia să o facă lată şi inevitabil din cauza îngurgitării cantităţilor industriale de cârnaţi, caltaboşi, jumări, ţuică şi vin ajungea la spitalul local cu perfuzii în braţ. Cum Nelu era prea leşinat ca să dea şpagă doctorilor, aceştia îl lăsau în plata Domnului până când pacientul îşi revenea undeva prin  3 ianuarie, aşa că aştepta anul următor ca să fie un om mai bun şi spălat de vechile metehne…

Inevitabil la sfârşitul anului ajungem să facem bilanţul. Şi nu mă refer aici la bilanţul oficial de la serviciu în care unii sunt lăudaţi, iar alţii ridicaţi în picioare şi criticaţi pentru nerealizările de peste an.

Pentru mine unul, ultimii doi ani au fost grei. Multe răsturnări de situaţie, nesiguranţă, nopţi nedormite din cauza frământărilor. Anul 2011 cel puţin a fost ca jocul acela din copilărie care se numea sus-jos. Nu puteam să stabilesc un plan de bătaie fiindcă mereu era dat peste cap de veştile contradictorii din viaţa profesională. În fine, am sperat că anul 2012 va fi liniştit. Măcar să ştim cum stă treaba. Aiurea. De fapt a fost cam ca la casa de nebuni când doctorii urmăresc meciurile de la Cupa Mondială la fotbal şi pacienţii nu şi-au luat calmantele. Singurul lucru bun a fost că am renunţat să mai am palpitaţii la auzul diverselor veşti bulversante. Am ajuns să privesc noutăţile ca pe o bucată de mămăligă. Na, asta este, o piperăm bine, punem sare şi o mâncăm aşa, poate următoarea o fi mai gustoasă.

Uneori îmi amintesc de bilanţurile dinainte de 1989, nu că acum s-ar fi schimbat mult, dar acelea mi se păreau de-a dreptul caraghioase. La orice bilanţ trebuia să existe unul sau mai mulţi colegi care trăgeau colectivul în jos. Bieţii de ei erau obligaţi de restul grupului să-şi ia angajamentul în faţa detaşamentului de pionieri că îşi vor îndrepta notele. Pentru asta puteau cere să fie ajutaţi de un coleg sau o colegă „fruntaşi la purtare şi învăţătură” care să-i bâzâie mereu la cap să-şi îmbunătăţească notele. Cam ca în filmul Liceenii, unde Ionică se angajează în faţa clasei că o să-şi repare notele proaste la matematică.

În orice caz, eu unul prefer să-mi fac singur bilanţurile fiindcă aşa pot să fiu lăudat şi mustrat de egoul meu fără ca să fiu ridicat în picioare în faţa întregii clase…

Epilog

Nelu, cetăţeanul model care îşi propunea în fiecare an să fie un om mai bun de 1 ianuarie nu avea să afle niciodată că doctorii de la spitalul din oraş pariau înainte de Sărbători în ce zi va ajunge la ei domnul Nelu rupt de beat şi cu tensiunea ca a unui cazan sub presiune din cauza grăsimilor din sânge…