Botezul focului

Prolog

Anno Domini 199… Profesoara de geografie intră încet în clasă. Nici nu apucă să aşeze catalogul pe catedră, că elevii o asaltară agitaţi „Doamna profesoară, doamna profesoară, avem un coleg nou la noi în clasă! Da? Ia să vedem cum te cheamă, de la ce şcoală ai venit?”Pofesoara se întoarse spre copilul care stătea timorat într-o bancă şi începu să-l chestioneze. Apoi decise să-l asculte ca să vadă cum stă cu materia. Bietul băiat abea scăpă cu un şapte. Următoarele ore trecură parcă trase la indigo. Elevul cel nou a fost ascultat de toţi profesorii şi reuşi cu greu să iasă la liman.  Din fericire, fără nici un patru. Un început bun.

Zilele trecute am vorbit cu o prietenă. Îmi povestea că fetiţa ei de numai doi anişori a fost foarte speriată în primele zile la creşă, dar acum s-a obişnuit. I-am spus că până şi eu, măgar bătrân, când mi-am schimbat locul de muncă şi implicit colectivul ultima oară, am venit la lucru cu o oră mai repede şi am stat speriat într-un colţ, fiindcă nu cunoşteam pe nimeni. Niciodată nu mi-a plăcut să intru într-un grup nou. Vrând nevrând eşti „ăla nou”, toată lumea se uită la tine ca la un ciudat şi eşti respins de grup până la botezul focului. Adică momentul ăla când va trebui să ieşi în faţă şi să arăţi ce poţi. După aceea fie vei fi acceptat definitiv, fie respins. Ca întotdeauna, prima impresie cântăreşte greu şi dacă e nefavorabilă îţi vor trebui luni de zile ca să o schimbi.

Am avut ocazia să schimb destul de multe grupuri de colegi de-a lungul anilor şi am observat o tipologie rămasă neschimbată în linii mari. Un lucru bun când eşti nou şi nu cunoşti oamenii din grup este că poţi observa foarte precis care sunt relaţiile din grup, cine este liderul informal, sau masculul alfa, şi de cine ar fi bine să te fereşti. La început, e bine să fii mai discret şi să nu ieşi prea mult în evidenţă, fiindcă rişti să fii luat la ochi de veteranii grupului şi cum nu cunoşti terenul e ca şi cum ţi-ai bate cuie în talpă.

În armată, lucrurile erau puţin mai clare. Erau acolo bibani- cei noi, baştani- cei intermediari şi veteranii care făceau legea în unitate. Inevitabil la început erai tratat ca biban şi trebuia să înveţi să te adaptezi. Din fericire, situaţia dura exact 4 luni, până când veteranii se liberau din armată şi veneau alţi recruţi noi, numiţi fireşte, bibani. În viaţa reală, termenul de încercare nu este limitat în timp. Esenţial pentru locul tău în colectiv este aşa numitul botez al focului care apare într-un moment inopinat şi te solicită la maxim. Partea distractivă este că nu poţi să-l eviţi sau să-l sari. Mai devreme sau mai târziu colegii o să vadă exact cine eşti şi cât valorezi. Cum toată lumea apreciază profesioniştii, chiulangii sunt repede taxaţi şi excluşi din grup. Asta pentru că în diferenţa dintre viaţa reală şi junglă este că în viaţa reală nucile de cocos nu cad din copaci.

Epilog

Deşi lucra de 10 ani în colectiv, Ionuţ era bobocul grupului. Colegii îl strigau “Prâslea” sau “Junior”. După un concediu relaxant, Ionuţ intră plin de energie în sala de mese a companiei. Rămase un moment perplex, văzând un grup de necunoscuţi cum se uitau curioşi la el, apoi merse glonţ în birou la şeful său ca să-l întrebe ce s-a întâmplat. Aici află cu stupoare că toţi colegii săi beneficiaseră de o ordonanţă de guvern si ieşiseră la pensie anticipat. Brusc, Ionuţ deveni “nea Ionică” pentru tinerii săi colegi care-l mai numeau cu drag “bătrânelul răutăcios”, sau “moşu”. Ajuns un adevărat tată de familie şi adjunctul şefului, Ionuţ ofta de câte ori îşi trimitea mânjii pe teren. La şcolile de unde veniseră învăţaseră numai tâmpenii şi trebuia să stea cu ochii pe ei non stop. Şi mai avea vreo 10 ani până la pensie…

Habemus Papam

Prolog

Bătrânul cardinal apăru pe balconul Domului şi anunţă cu o voce liniştită “Habemus Papam!” Mulţimea strânsă în Piaţa Vaticanului izbucni în urale… lumea creştină avea un nou lider.

Încă de la început nu l-am avut la inimă pe Papa Benedict al XVI-lea. De când mă ştiu, Papa se numea Ioan Paul al Doilea. Asta a fost timp de 26  de ani. L-am iubit pe Ioan Paul al Doilea, iar moartea lui m-a şocat. Ştiam că este bătrân şi din ce în ce mai slăbit, dar aveam impresia că va trăi veşnic. Nu s-a întâmplat aşa. După moartea Papei, am asistat cu sufletul la gură la alegerea noului papă. Numele pe care l-am auzit cel mai des rostit în zilele acelea era cel cal cardinalului Joseph Ratzinger. În calitate de decan al colegiului cardinalilor, el se ocupa de organizarea funeraliilor defunctului Papă. Alegerea sa ca Papa Benedict al XVI-lea mi-a adus aminte de celebrele alegeri ale comuniştilor în care se ştia dinainte cine o să fie The Great Lider. Automat am avut un déjà vu. Plus că în biografia lui figura apartenenţa la Hitlerjungend pe vremea când era copil în Germania nazistă. De parcă eu nu aş fi fost pionier pe vremea comuniştilor.  Aşadar, am avut toate motivele să nu-l am la inimă pe noul Papă. Până acum câteva zile, când Papa Benedict al XVI-lea a anunţat cu o voce slăbită că doreşte să renunţe la apostolatul său în favoarea unui Papă mai tânăr şi va redeveni cardinalul Joseph Ratzinger. Am rămas mut. Asta nu se mai întâmplase de peste 400 de ani. Obişnuit fiind cu obiceiul pur mioritic de a te agăţa cu dinţii şi unghiile de o funcţie, nu puteam pricepe cum un om poate să renunţe de bunăvoie la conducerea unui imperiu cuprinzând 2 miliarde de credincioşi. Deci Papa Benedict al XVI+lea este un om bun în sufletul său? A văzut că nu mai poate face faţă conducerii unui asemenea colos şi renunţă de bună voie, lăsând pe altcineva în locul său. Brusc am realizat că ceea ce face acest om e o lecţie. De modestie. Pe care ar fi bine să o ţinem minte. Mai ales atunci când diversele funcţii de conducere pe care ajungem să le îndeplinim ne iau minţile şi ajungem să ne credem de neînlocuit.

Epilog

Abdicarea Papei Benedict al XVI+lea a dat naştere unui şir de îngrijorări privind următorul Papă care conform profeţiilor va fi probabil din rasa neagră şi va fi ultimul. Ce înseamnă că va fi ultimul ? Nu ştiu. Cum spunea cineva, om trăi şi om vedea.