Cartile fara sfarsit

Prolog

Anno 198… Mihai ajunse la ultima pagină a romanului. Citea cu nesaţ „… la un moment dat am auzit nişte bătăi în uşă. Somnoros, am deschis uşa, iar în prag…” Disperat, copilul văzu că ultimele pagini erau rupte şi nu ştia cum se termină cartea. Scoase un asemenea strigăt de disperare, încât mama lui veni să vadă ce s-a întâmplat. Când văzu care era problema, încercă să-l liniştească pe băiat. Îi spuse să îşi imagineze el cum ar vrea să se termine cartea. Mihai nu era prea încântat de ideea asta, dar era totuşi o alternativă.

În anii 80, când televizorul era o ladă din lemn care funcţiona timp de 2 ore pe zi, iar vremea de afară nu permitea bătutul mingii pe maidan, citeam. Citeam cărţi. Fie din biblioteca familiei, fie împrumutate de la biblioteca din cartier. Unde acum funcţionează un birt. Setea de cultură a fost înlocuită cu setea de adevăr, deorece încă din Antichitate, latinii au spus-o pe-a dreaptă „In vino veritas”. Adică „În vin stă adevărul”. Cărţile pe care le citeam erau vechi şi în mare parte rupte, fiindcă le citeam şi cu degetele, rupându-le puţin câte puţin. Inevitabil, unora le lipseau una sau mai multe pagini. Dacă paginile respective era pe la mijoc, sau la început, le dădeam de cap, prin deducţii logice. În schimb dacă aveam norocul ca paginile să fie la sfârşit, îmi smulgeam părul din cap de ciudă, fiindcă nu puteam să mă bucur de final. Pe vremea aia Internetul era un soi de Fata Morgana despre care nici măcar nu visam. Aşa că nu aveam unde să caut cartea ca să-i aflu finalul. Deci reluam cartea de 4 sau 5 ori, muşcând din când în când ditr-un colţ de franzelă- de atunci ador colţurile de pâine- şi încercam să calculez cu s-ar fi putut sfârşi cartea. Ca să vă imaginaţi deznădejdea mea în momentele acelea, gândiţi-vă la miile de fane ale lui Ricky Martin când au aflat că dragul de el preferă bărbaţii şi nu femeile. Adică era cetăţean european şi avea drepturi.

Datorită cărţilor cu sau fără sfârşit, imaginaţia mea a ajuns debordantă, jucându-mi feste până şi la şcoală. Unde la un moment dat am avut de făcut propoziţii în care să existe cuvintele „pavăză” şi „restrişte”.Propoziţia mea suna nefiresc de sincer. „În vremuri de restrişte, PCR ne-a fost pavăză în nevoi!” Când a auzit propoziţia cu pricina, tovarăşa dirigintă şi-a pus mâinile în cap. În capul meu. Şi m-a rugat să o lămuresc ce fel de nevoi sunt alea în care Partidul ne fusese pavăză. Inocent, i-am explicat că era vorba de frig, foame şi sete de libertate. Aşa am scăpat de o iminentă păruială.

De-a lungul anilor cărţile fără sfârşit au dispărut încetul cu încetul. Sau poate mai zac uitate prin praful vreunui pod aşteptând să fie scoase la lumină şi citite. Dar cine mai are timp de asta acum?

 

Epilog

Anno 201… Bărbatul dolofan îmbrăcat elegant, traversă agale parcul unde mai mulţi oameni stăteau pe bănci, unii dintre ei răsfoind ziare sau reviste. La un moment dat observă o femeie în vârstă care citea o carte cu coperţi verzi. Înlemni, era chiar cartea pe care o citise în copilărie, cea fără ultimele pagini, la care îşi imaginase finalul de sute ori. Cu aplomb se înfipse în faţa femeii, care îl privi suprinsă. O rugă să-i împrumute puţin cartea, pe care aproape o smulse din mâinile ei, citi cu aviditate ultimele pagini, apoi o înapoie proprietarei. Îi sărută mâna respectuos şi plecă mai departe bătând din palme de bucurie şi vorbind de unul singur „Da, ştiam eu, da, da, aşa da, bravo lor!”. În urma lui, femeia rămase perplexă…

Rasarit de soare in Botswana

Prolog

Anno 198… Undeva într-o şcoală generală din Carpaţi. Disperată că Floricel era cel mai slab elev din clasă, tovarăşa dirigintă se hotărâ să-l mute în bancă împreună cu Andreea şi Violeta, premiantele clasei. Fireşte că fetele vor avea o influenţă bună asupra lui Floricel care îşi va îndrepta notele şi comportamentul său cam zburdalnic. Deşi Andreea şi Violeta nu erau prea încântate de mutare, se vorbiră să facă tot posibilul să-l aducă pe calea cea bună pe noul lor coleg de bancă pe care-l bănuiau de toate relele, inclusiv că fumează pe ascuns în pauza mare…

Probabil că nu o să merg niciodată în Botswana. Din curiozitate astăzi m-am uitat pe hartă fiindcă nici măcar nu ştiam exact unde se află Botswana. Este în Africa, după cum bănuiaţi şi se învecinează în partea de sud cu Africa de Sud, unde se găsesc teribilele vuvuzele care ne-au mângâiat urechile în timpul Campionatului Mondial de Fotbal din 2010. Prin clasa a şasea am învăţat la geografie că Botswana e o ţară bananieră din lumea a treia în care oamenii sunt săraci şi mănâncă Dumnezeu ştie ce, nu ca în România, o ţară care trăia o Epocă de aur. Anii au trecut şi ieri am aflat că ţara bananieră pe nume Botswana are drumuri mai bune ca în România şi autostrăzi mai lungi şi construite de cel puţin două ori mai repede ca la noi. Să fie oare de vină vântul deşertului Kalahari care-i împinge pe botswanezi de la spate când construiesc o şosea? Dar eu cred că e vorba totuşi de balada Mioriţei, în care constructorul vrâncean şi cu cel ardelean vor să-l bătătorească pe cel moldovean ca să nu le strice profiturile.

Hai să vedem cum se construieşte în România o autostradă care se lungeşte în 20 de ani cât altele în două luni. În primul rând, se organizează o licitaţie publică şi cinstită, în care câştigă participantul cu oferta cea mai avantajoasă, adică cere cei mai puţini bani. După aceea, cei care au pierdut licitaţia fac contestaţii peste contestaţii care se finalizează în doi sau trei ani, timp în care pe autostradă cresc mândre lanuri de buruieni, ghimpi şi bursuci. După ce se finalizează toate contestaţiile, ori se mai fac vreo trei sau patru licitaţii, sau dacă nu, victoriosul câştigător purcede la treabă. Dar, stupoare, câştigătorul se poticneşte după primii 5 centimetri de autostradă, realizează brusc că preţul cerut de el este prea mic şi cere o majorare de cel puţin zece ori a preţului de construcţie. Normal, organele competente îi aprobă, că doar n-o să-şi lase finul, nepotul sau vărul la ananghie. Culmea e, că dacă prin absurd licitaţia pentru construcţia autostrăzii nu e câştigată de cine trebuie, majorarea fondurilor nu se aprobă în vecii vecilor. După ce primeşte banii ceruţi, constructorul se apucă imediat de treabă şi construieşte rapid vreo 3 sau 4 case cu etaj (doar nu credeaţi că km de autostradă), una pentru el, restul pentru organele competente care i-au aprobat majorarea fondurilor. După aceea, de obicei vine iarna şi construcţia autostrăzii este sistată, numai bine pentru construcţia unei case de vacanţă la munte. Apoi, la venirea primăverii se pot întâmpla multe lucruri care vor afecta viitoarea autostradă şi vor determina o nouă cerere de majorare a fondurilor. Fonduri pentru autostrada invizibilă, normal. Cele de mai sus se repetă până în ziua când din întâmplare, un organ competent are chef să inaugureze 5 kilometri de autostradă. Brusc, peste noapte, cei 5 kilometri apar turnaţi acolo unde cu o zi înainte răsăreau poieniţe cu flori, împreună cu o minunată panglică numai bună de tăiat, bineînţeles alături de pâine, sare şi o uiagă de pălincă de prune.

M-am săturat să aud clasamente în care România este mereu pe ultimul loc, sau în cel mai bun caz în ultimele trei. Totuşi, uneori aflu cu mândrie că şi ţara noastră mult iubită este şi ea pe primul loc. La numărul criminali feroce, corupţi,  boli considerate eradicate în secolul nostru cum ar fi holera, tifosul sau buba neagră şi care în România înfloresc şi se dezvoltă cu voinicie şi la furturile de fier şi material de siguranţă feroviară care deraiază trenurile provocând catastrofe feroviare. Apropo de trenuri, mai ţineţi minte filmele western în care caii indienilor alergau mai repede decât mergea trenul? Cam aşa e viteza trenurilor acum după aproape 200 de ani în România.

Obiceiurile proaste ca minciuna, chiulul, înşelătoriile  au succes şi se răspândesc ca ciuma. Pentru că e mult mai uşor să minţi decât să-ţi asumi vina şi încerci să-i fraiereşti pe ceilalţi aşa cum şi ei încearcă să te fraierească pe tine. Dar toate astea la un moment dat se înfundă. Sau dacă nu se înfundă se termină în prăpastie. Şi se pare că în ultima vreme ne cam grăbim să ajungem acolo.

Epilog

După numai o lună petrecută cu noul lor coleg, Violeta şi Andreea au început să întârzie frecvent la prima oră, se machiau strident, învăţară să fumeze şi să ia banii colegilor la poker. Notele lor scăzuseră vertiginos şi chiar şi uniforma regulamentară statea acum mai decoltată parcă. Floricel era în culmea fericirii când se plimba prin curtea şcolii la braţ cu cele două colege de bancă, urmărit de privirile admirative ale băieţilor din şcoală. Ascunsă în cancelarie, tovarăşa dirigintă trăgea pe furiş câte o gură dintr-o sticlă de vişinată şi examina serios posibilitatea ca Floricel să le fi îndreptat pe cele două fete foste premiante pe căi nu tocmai ortodoxe…

Sursa foto