Zeus traieste la Pyongyang

Prolog

Anno Domini 198… Undeva la o şcoală din cartier. Pionierii îmbrăcaţi în cămăşile lor albe intonau un cântec de laudă în cinstea conducătorului iubit. După aceea se aşezară respectuoşi în bănci. Paul se aplecă spre Diana colega sa de bancă şi îi şopti la ureche „Am auzit că tovarăşul preşedinte în realitate e cam urât şi bătrân…” Brusc, fetiţa se înroşi în obraji, sări în picioare şi începu să strige „Tovarăşa învăţătoare, Paul a spus despre tovarăşul preşedinte că e bătrân şi urât, aşa a spus, tovarăşa, o să mă duc şi la tovarăşul miliţian ca să-i spun!” Învăţătoarea rămase blocată un moment, apoi spuse calmă „Paul, nu-i aşa că Diana a înţeles greşit, de fapt ţie îţi place foarte mult despre tovarăşul şi vrei să ai numai note de 10 la şcoală ca şi el?” Paul se ridică în picioare tremurând…”D…d…da tovarăşa învăţătoare, tovarăşul preşedinte este cel mai deştept din toată ţara…” Paul se uită timid spre Diana care-i arunca priviri încruntate.

Zilele astea apar tot felul de informaţii despre viaţa în Coreea de nord. Brusc, de când au aflat că este posibil ca nord-coreenii  să aibă arme nucleare pe care să le şi folosească, toată opinia publică este interesată de cum trăiesc asiaticii ăia ciudaţi. Zilele trecute am văzut un reportaj în care o echipă de medici americani şi sud-coreeni au plecat cu câţiva ani în urmă în Coreea de Nord ca să opereze oameni suferinzi de cataractă şi alte probleme oftalmologice. Inutil să vă spun că medicii s-au îngrozit de sărăcia şi bolile găsite acolo. După mai bine de 1000 de oameni operaţi, toţi pacienţii au fost aduşi într-o sală mare în care pe perete erau portretele celor doi părinţi morţi ai naţiunii Kim Ir Sen şi fiul său Kim Jong il. După ce li se ridicau bandajele de pe ochi, fiecare pacient se îndrepta către portretele celor doi lideri şi le mulţumeau că i-au ajutat să-i vadă din nou chipurile. Apoi promiteau că acum cu ochii vindecaţi vor face şi vor drege pentru conducători şi patrie. Cel mai înfocat pacient le-a promis conducătorilor încremeniţi în tablouri că va lua arma în mână şi va împuşca fieare american pe care îl va găsi. Medicii care-l operaseră au rămas perplexi, fiind americani, deci primii pe lista cu împuşcături. Noroc că omul nostru era prea extaziat ca să-i treacă prin minte că respectivii americani erau la câţiva paşi de ei, altfel se putea lăsa cu un carnagiu în direct. Inutil să vă spun că toate mulţumirile erau adresate exclusiv liderilor, medicii care făcuseră operaţiile fiind consideraţi un fel de unelte ale conducătorilor iubiţi.

Deşi am trăit mai bine de 10 ani în Epoca de aur, trebuie să recunosc că nu am întâlnit în realitate o asemenea gândire bolnavă ca cea descrisa mai sus. Totuşi, când am citit cartea lui George Orwell „1984” m-am recunoscut în  unele din scenele din carte. Copiii sunt cel mai uşor de manipulat şi devin cei mai fanatici când li se inoculează o idee în mintea lor fragedă. Dacă vrei să înrobeşti un popor, începe de la creşă şi peste 15 ani vei avea o generaţie de roboţi fideli cu creierele spălate care vor muri bucuroşi pentru Big Brother. Adolf Hitler a făcut asta cu Hitlerjungend. Ceauşescu a încercat să facă la fel cu Pionierii şi Şoimii patriei, dar nu prea i-a reuşit. Libertatea este un drept câştigat, nu te naşti cu ea. Şi poate că avem ceva de învăţat de la nord coreeni. Că dacă nu ştm să preţuim ce avem, este posibil să ajungem şi noi ca ei. Douăzeci de ani nu este mult. Dar este destul pentru ca un viitor Big Brother să convingă o generaţie întreagă să trăiască şi să moară pentru el. Mai ales că nu ar fi prima dată când s-ar întâmpla asta.

P.S. Capitala Coreei de Nord este Phenian, sau în limbajul local Pyongyang

Teoria managementului defectuos

Prolog

Gogu era omul de servici al companiei. Veşnic speriat, facea curat prin birouri, ştergea praful, dădea cu mătura şi se ferea de întâlnirea cu diverşii şefi din companie care ar fi putut să-l ia la rost. Toată lumea era de acord că Gogu era băiat bun. Până într-o zi când directorul a fost demis, iar în locul lui a fost numit un nou director. Noul director era nepotul unui şef de la prefectură şi era tocmai Gogu al nostru. După primele zile în care oamenii nu ştiau ce să mai creadă, fostul om de serviciu ajuns director, trecu la treabă. Începu să controleze şi să sancţioneze subalternii, mai ales că habar nu avea despre munca acestora. Programul de lucru a fost prelungit, salariile scăzute, oamenii erau sancţionaţi pentru orice fleac, drept urmare unii angajaţi îşi luară pur şi simplu lumea în cap şi îşi înaintară demisia. Gogu devenise un veritabil dictator şi nu admitea sfaturi sau critici din partea angajaţilor. Până într-o zi când unchiul său binefăcător apăru la ştiri.Tocmai atunci angajaţii companiei se aflau în sala de mese şi mâncau în grabă, speriaţi ca nu cumva privirea necruţătoare a şefului să se abată asupra lor.

O vorbă din bătrâni spune „Dacă vrei să ştii cine este un om, dă-i o funcţie de conducere.” La români, mai mult ca la alte popoare, vorba asta se potriveşte ca o mănuşă. În momentul în care ajung şefi, românii îşi dau arama pe faţă. Atunci când nu mai trebuie să-ţi justifici deciziile în faţa superiorilor, arăţi cine eşti. Îţi terorizezi subalternii ca să le arăţi cine este şeful. Te bucuri văzând teama din privirile lor atunci când îţi faci apariţia. Felicitări. Hârşâitul enervant pe care-l tot auzi sunt cuţitele subalternilor care abea aşteaptă ocazia de a ţi le înfige în spate. Şi ocazia cu pricina se va ivi. Poţi fi sigur. Pentru că şeful e singur. Subalternii lui sunt mulţi. Iar şeful va greşi la un moment dat. Şi atunci va fi executat. Pentru că mulţi râvnesc la postul său. Ăsta ar fi modelul româno-sovietic de conducere al oamenilor.

În ultimii ani, vătaful în blană de lup care conduce oamenii din subordine cu biciul a trebuit să-şi achiziţioneze o blană de miel. Adică să devină „manager”. Şi să pună în aplicare diverse strategii de management care din păcate nu includ bâte, harapnice sau şuturi în spinare. Problema ar fi că şefii nu îşi doresc să fie manageri. Fiindcă asta ar însemna să cunoască oamenii cu care lucrează. Să le cunoască familiile, să devină apropiaţi, să le câştige încrederea. Să îi intereseze de ce au rezultate slabe, poate au probleme în familie, sau nu se pot integra în colectiv. Să fie ca un frate mai mare care îşi ajută fraţii mai mici. Şi care îi învaţă cum să facă să fie bine pentru colectivul în care lucrează. Pentru asemenea şefi, oamenii lor ar sări şi în foc. Iar rezultatele în mucă s-ar vedea în timp. Colectivul ar fi ca o familie, cum vedem în filme. Dar asta este greu. E mai uşor să dai cu biciul în oameni, fiind sigur că atunci când vei cădea în mlaştină, nu numai că nu îţi va întinde nimeni mâna ca să te scoată, dar şi că vei primi nişte bocanci în cap ca să te duci mai rapid la fund.

Nu oricine e făcut să fie şef peste alţii. Unii se nasc cu asemenea abilităţi, alţii le învaţă. Cei mai simpatici sunt şefii slab pregătiţi profesional, fricoşi şi mai ales cei panicarzi, care se iau cu mâinile de cap şi zbiară „ Aoleuuuu !!!Ce facem?!?!! Ce facem?!? Vine controlul peste noi!! O să ne schimbe din funcţie pe toţi, gata, suntem morţi!!” Ăştia mă fac să râd până mă doare burta şi abea aştept să văd ce se întâmplă. Cineva spunea că schimbarea comandantului e bucuria nebunilor, dar una din regulile de bază ale managementului este tocmai rotirea cadrelor cu funcţie de conducere. Asta e cel mai bun lucru din lume, fiindcă până ajunge noul comandat să afle cum mă cheamă, e şi el pe picior de plecare spre alte zări mai bune. Aşadar, rotirea cadrelor să trăiască fiindcă ăsta e cel mai sigur mod  facem cincinalul în cinşpe ani şi jumătate.

Epilog

Pe ecranul televizorului din sala de mese a companiei, unchiul lui Gogu apăru însoţit de doi bărbaţi mascaţi care-l introduseră rapid într-o dubă a Jandarmeriei. Brusc, Gogu îngheţă. În sala de mese se auzi un vuiet, apoi un Huuuuoooooo!!! care se venea ca un tăvălug asupra directorului. Împreună cu ouă, roşii, spaghete cu brânză şi ce se mai găsea pe tăvile oamenilor. Alimentele respective zburară pur şi simplu în capul lui Gogu care fugi şi se ascunse sub şorţul bucătăresei. Aceasta îi aplică două polonice în frunte, lăsându-l aproape leşinat. Apoi nu se ştie cum, Gogu ateriză în tomberonul de gunoi al companiei.  Din ziua aceea, nu-l mai văzu nimeni.