Gaşca mea

Prolog

Alin era liderul trupei de tineri care se strângea în fiecare seară în faţa blocului. Deşi locatarii din zonă încercaseră să spargă grupul care se aduna şi stătea până la ore târzii din noapte râzând şi povestind vrute şi nevrute, Alin nu renunţase şi continua să îşi adune prietenii în fiecare seară în acelaşi loc. Iniţiase chiar şi contacte cu alte găşti din zonele apropiate, care se finalizaseră cu meciuri de fotbal având ca premiu mai multe lăzi de bere. Până într-o zi când Alin primi un plic care-l înştiinţa că peste o lună trebuie să se prezinte la unitatea militară unde fusese repartizat pentru satisfacerea stagiului militar. Înainte să plece în armată, Alin lăsă şefia grupului în grija unui prieten de-al său şi toată trupa îl conduse veselă la gară cu casetofonul urlând la maxim cântece de cătănie.

Aş minţi dacă aş spune că nu am fost în gaşcă. În anii 90 era inevitabil. Gaşca de la bloc era la fel de inevitabilă precum aerul pe care-l respiram. De fapt nu a fost numai o gaşcă, au fost mai multe, fiindcă eram o grămadă de adolescenţi la bloc. Apoi anii au trecut şi am devenit tineri. Ne dădeam întâlnire cu cei din alte cartiere şi organizam meciuri de fotbal pe terenul din curtea şcolii. Miza erau lăzile de suc, mai târziu de bere, sau uneori bani. Sume mici, dar adunate cu numarul de jucători din echipă asigurau necesarul de suc, bere şi îngheţată al găştii din următoarele 2-3 zile. Violenţa nu era neapărat o opţiune. Bineînţeles că se iscau mici conflicte, dar ele izbucneau în marea lor majoritate din cauza fetelor. Mai greu era dacă fata care-ţi plăcea era dintr-o altă gaşcă, sau dintr-un cartier mai îndepărtat. Atunci începeau adevărate negocieri pentru că gaşca ei să nu te întâmpine cu ciomagul când îi încălcai teritoriul. Când cei de la BUG Mafia au apărut pe piaţă în anii 96-97 a fost o adevărată isterie. Brusc toţi îşi iubeau cartierul şi visau că cei din cartierul Pantelimon o duc ca-n sânul lui Avraam, petrec la cele mai tari chefuri şi au cea mai tare gaşcă. Uneori aveam impresia că gaşca noastră o să dureze o veşnicie, mai ales că devenise destul de compactă. Apoi pe nesimţite a început să se spargă. Nici azi nu ştiu care a fost ultima zi când am fost cu toţii împreună. La început nu ne-am văzut o zi, apoi două, apoi o săptămână. Acum, după mai bine de 10 ani mă mai întâlnesc cu unul sau cu altul. Culmea e că pentru mine au rămas tot ca la 20 de ani, deşi unii dintre ei au acum 40. Parcă timpul nu a trecut peste noi şi reuşim să ne aducem aminte cu destulă acurateţe de momentele trăite în spatele blocului. Pe undeva încă mai facem parte din gaşcă şi nu ne lăsăm unii pe alţii de izbelişte. Viaţa şi-a urmat cursul firesc şi fiecare şi-a urmat drumul. Dar undeva acolo am rămas aceeaşi adolescenţi din spatele blocului care abea aşteaptă să vină seara ca să se întâlnească din nou. În gaşcă.

Poate nu aş fi scris asta, dar am văzut de curând filmul din 1979  The Wanderers- „Rătăcitorii”, în care un grup de tineri trăiesc pentru gaşca lor până în momentul în care se hotărăsc să o apuce pe propriul lor drum,

Epilog

După un an de armată, Alin era nerăbdător să fie din nou în mijlocul prietenilor din gaşcă. Dar spre uimirea sa, la întâlnire nu veni nimeni. Alin nu ştia că gaşca se spărsese la câteva luni după plecarea sa în armată. Încercă să refacă legătura dintre prieteni, dar se izbi de indiferenţă. Prietenii pe care îi ştia, nu mai erau aceeaşi. Gaşca lor îşi trăise vremea şi se stinsese. Era timpul să-şi vadă fiecare de viaţa lui.