Generalităţi de bază

Prolog

Şedinţa era pe sfârşite, iar şeful se decise să le dea vestea cea bună.”Cum se apropie Rusaliile, o să avem o zi liberă în plus săptămâna viitoare.” Brusc, grupul deveni mai vesel, iar Vali care nu-l suporta pe şef, zâmbi fals şi încercă să-l încuie cu o întrebare. „Şefu, dar ce sărbătorim de Rusalii, că nu-mi aduc aminte?” Toţi ochii se îndreptară către şef aşteptând un răspuns competent. Şeful rămase năuc, apoi încercă să o scalde „Ăăăă… de… de… Rusalii… ăăă… sărbătorim… ăăă… da….” Brusc se auzi vocea lui Gigel care era cel mai nou şi mai nebăgat în seamă dintre cei prezenţi ” Aşa cum mi-a explicat şeful, Vali, Rusaliile creştine semnifică împlinirea a cinzeci de zile de la Învierea Domnului şi celebrează pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor pentru ca ei să poată merge în lume şi propovădui credinţa creştină în toate limbile pământului. În Vechiul Testament, Rusaliile erau la început o sărbătoare agricolă a evreilor când îşi ofereau unii altora fructe şi legume date în pârg. Nu-i aşa şefu?” Grupul rămase mut de uimire, iar şeful se redresă şi afirmă cu tărie „Da, aşa e, aveam doar un lapsus, mă bucur Gigel că ai fost atent la ce v-am spus… Şi de acum înainte, Gigel este consilierul meu pe probleme de cultură.”

Zilele trecute l-am revăzut pe primarul Vanghelie şi sfatul său plin de blândeţe părintească „Mai puneţi mâna mă şi mai citiţi şi voi nişte almanahe…” Caraghios şi agramat, primarul are dreptate. De când s-a inventat Gugălu şi Feisbucul, parcă toată înţelepciunea lumii s-a întruchipat în cele două. Nu ştiu ceva, pun mâna şi caut pe Google. Whoops, informaţia nu apare sau e încâlcită. Trec pe Facebook şi îi întreb pe cei 4999 de prieteni care sunt la fel de „informaţi” ca şi mine. Dacă am norocul să am în listă vreun ciudat care mai pune mâna şi pe câte o carte e posibil să mă lămurească şi pe mine. Dacă nu, prietenii binevoitori dar habarnişti îmi vor da cele mai aberante răspunsuri. Partea jalnică e că nici măcar nu ştiu care răspunsuri sunt aberante şi care nu.

Cu mai mulţi ani în urmă, se punea preţ pe o chestie tare ciudată la care i se spunea Cultura Generală. Din păcate, ea nu putea fi încropită peste noapte, dar vestea bună e că poate fi copiată din fiţuici. Mecanismul este următorul. Luaţi cam o mie de cărţi din ce domeniu vreţi voi. Din fiecare carte faceţi câte 20 de fuiţuici de câte o pagină. După ce aveţi cele 20.000 de fiţuici, învăţaţi-le pe de rost şi încercaţi să găsiţi o conexiune între ele. Când reuşiţi să le conectaţi pe toate, aveţi cultură generală. Asta însemană că aveţi habar cam despre orice, sau dacă nu, măcar puteţi să vă îmbunătăţiţi cunştinţele. Cultura generală nu e ceva static, dar vă scoate din încurcătură şi ce e mai important, nu vă lasă să vă faceţi de râs în familie, grupul de colegi sau de prieteni. Chiar dacă unii nu vă au în gât, vor fi nevoiţi să recunoască „Măcar nu e prost.” Şi asta nu e puţin lucru.

În ziua de azi, nimeni nu prea mai citeşte cărţi. Ok, nu e nici o problemă, acum cărţile se numesc e-readere şi se pot descărca de pe internet. Nici nu trebuie să vă faceţi abonament la bibliotecă. Deci are şi internetul un lucru bun. Nu trebuie să citiţi ceva anume. Poate vă plac cărţile vechi, cărţile de istorie sau beletristică. Romanele poliţiste sau cărţile de dragoste. Nu contează. de multe ori dintr-o carte de 500 de pagini rămâi cu o idee. Dar ideea aia îţi va fi de folos când te aştepţi mai puţin. Şi dacă vreţi să vedeţi unde ajunge o societate în care cetăţenii ei nu citesc, încercaţi cartea lui George Orwell „1984”. Şi după aceea să-mi spuneţi ce părere aveţi.

Epilog

Tovarăşa profesoară se plimba printre bănci. Întrebă cu o voce plină de speranţă „Copii, acum două zile am învăţat despre huni. Ştie cineva cum se numea generalul care i-a învins pe huni în ultima bătălie?” Copiii rămaseră blocaţi. Habar nu aveau cum se numea generalul, fiindcă în cartea de istorie nu scria. Deodată din ultima bancă, două degete murdare de cerneală se ridicară timide. Degetele îi aparţineau lui Nicuşor care era cel mai slab elev din clasă, aşa că profesoara rămase dezamăgită „Da Nicuşor,  vrei la baie cumva?” „Nu tovarăşa profesoară, ştiu răspunsul. Hunii conduşi de regele Atilla au fost învinşi de generalul get Aetius în bătălia de la Câmpiile Catalaunice din Franţa în anul 451 era noastră!” Profesoara rămasă perplexă, holbă ochii şi deschise gura clămpănind din maxilare de câteva ori ca un pelican. „De…de… de unde ştii? Bravo Nicuşor, bravo, ai nota 10, dar de unde ştii? Ai citit în plus acasă?”  Nu tovarăşa profesoară, alatăieri ne-am jucat la bloc cu tuburile şi cornetele. Şi când am făcut o cornetă am văzut că pe hârtie scria de bătălia de la câmpile Catalaunice. Mi s-a părut interesant şi am ţinut minte. Apoi am făcut din ea o cornetă super…”

Sursa foto

Ghidul nostru din Timişoara

Prolog

Grupul de turişti aştepta cu nerăbdare îmbarcarea în microbuz. Până la destinaţia de vacanţă aveau de parcurs mai bine de 2 mii de kilometri. Cei doi şoferi şi ghidul se învârteau printre turişti cu zâmbetul pe buze. Cel puţin ghidul se vedea de la o poştă că nu se simţea în largul său. Unul dintre excursionişti, un pensionar simpatic se uita pe sub sprâncene la ghidul lor şi clătina din cap. Cine ştie ce dezastru va mai fi şi excursia asta. Peste numai câteva ore, se va dovedi că avea dreptate. Ghidul greşi drumul şi la ora două noaptea trăgea de bietul moş  să se trezească şi să vorbească cu localnicii ca să-i întrebe pe unde să o ia ca să iasă din ţara lor încurcată. Ungaria nu era mare, dar indicatoarele ei îi veniseră de hac ghidului care nu mai fusese niciodată prin locurile acelea…

Acum vreo 10 ani, în vara lui 2003 am lucrat ca şi ghid turistic. Denumirea de ghid presuspne prin ea însăşi o persoană care să-i călăuzească pe ceilalţi şi să le dea informaţii pe tot parcursul traseului. Numai că nu era cazul meu. Iniţial trebuia să plec în Grecia, aşa că am citit o grămadă de informaţii despre Grecia. În ultimele zile, situaţia s-a schimbat şi am fost informat că plec o săptămână în Spania. Lasă Grecia şi dă-i şi citeşte tot ce poţi despre Spania. În ziua plecării, când am văzut grupul care îşi punea toate speranţele în mine m-a apucat râsu-plânsul. Bineînţeles că cei doi şoferi pe care mă bazam să ne scoată la liman era unul singur, fiindcă celălalt era prea bătrân ca să mai poată conduce în condiţii de minimă siguranţă rutieră. În asemenea condiţii, ne-am rătăcit de vreo 3 ori prin Ungaria în toiul nopţii, din care o dată ne-am pomenit drept în câmp cu tot cu microbuz. Clar, Spania mai avea de aşteptat. GPS-ul încă nu fusese inventat, iar harta după care mă orientam suferea de lacune serioase. Într-un final am reuşit să scăpăm de Ungaria şi ne-am pomenit pe autostrada A2-A4 din Austria până în nordul Italiei şi apoi spre Veneţia. Acolo ghidul, adică eu, a trebuit să explice turiştilor tot ce vedeau ei prin Veneţia. Adică 10 % adevăr şi 90% burtologie, dar care a ţinut. Totuşi, o doamnă venerabilă m-a pus în încurcătură întrebându-mă ce e cu alea trei catarge care se văd în Piazza San Marco. Am rămas un moment năuc, apoi i-am tras o explicaţie mincinoasă că mi s-a înroşit mie nasul, dar doamna a digerat-o mulţumită. I-am spus că acolo se căţărau veneţienii când vroiau să vadă dacă vin corăbiile duşmanilor şi să dea alarma. A doua zi dimineaţa am pornit din Veneţia spre Spania într-o staţiune mirifică pe nume Lloret del Mar. Când am ajuns acolo, era ora 2 noaptea şi oamenii vroiau să se cazeze şi să doarmă, dar eu trebuia să găsesc un hotel de 3 stele printre altele vreo sută de acelaşi fel. După ce am întrebat vreo 3 localnici şi fiecare mi-a dat altă direcţie, la un moment dat am văzut un indicator care anunţa exact hotelul nostru. Am strigat la şofer „Ia-o în dreapta!!”, numai că omul s-a speriat şi a virat stânga, nimerind habar nu am cum, taman în faţa hotelului nostru. I-am anunţat pe turişti că ghidul lor vrednic i-a adus la hotelul mult căutat şi apoi am purces la cazarea acestora.

În următoarele câteva zile, datorită mării şi a soarelui, turiştii s-au bronzat şi s-au relaxat, împreună cu subsemnatul, aşa că drumul spre casă a fost puţin mai relaxat. La un moment dat aceeaşi turişti au hotărât că agenţia de voiaj de unde au făcut rezervările şi-a bătut joc de ei şi îşi doreau mult să mă strângă de gât, dar le-am reamintit că Timişoara e departe şi că şoferul nostru bătut în cap o să-i înfunde iar prin noroaiele din Ungaria, aşa că au renunţat temporar.

La întoarcere am făcut o escală de o noapte la San Remo, unde după ce am cazat excursioniştii, am rătăcit pe străzi de unul singur până când am găsit cea mai mare pizza şi cea mai rece bere. Pe care le-am băut. Şi le-am mâncat. Surpriza cea mai mare a fost la sosirea în Timişoara, unde toţi excursioniştii au declarat sus şi tare că excursia a fost minunată, iar ghidul lor e vrednic de toată lauda. Ba chiar unii dintre ei şi-au trimis şi colegii să meargă în aceeaşi excursie după numai 3 săptămâni.

A doua excursie a fost ceva de domeniul fantasticului, dar acum cel puţin ştiam drumul…

Epilog

La întoarcerea în Timişoara am luat legătura cu un ghid reputat, doctor în ghidărie şi l-am întrebat cu tupeu ce mama naibii sunt ăia trei stâlpi de care m-a întrebat doamna la Veneţia. Aşa am aflat şi eu că acolo se ridică steagurile de ziua naţională a Republicii Veneţia.