La Mănăstirea Prislop

Prolog

Tăcere. Linişte. Pace. O linişte  tulburată doar de plânsetele copiilor sau de ciripitul păsărilor. Lumea vorbea în şoaptă, ca şi cum nu ar fi vrut să deranjeze cu vocea lor liniştea mănăstirii. Sau poate că aşa şi era.

Auzisem mai demult de Mănăstirea Prislop. Citisem despre părintele Arsenie Boca „Sfântul Ardealului” care este înmormântat în grădina mănăstirii. Anul ăsta am vrut cu tot dinadinsul şă ajung la mănăstire, în conseccinţă m-am înarmat cu toate informaţiile necesare, mai puţin GPS-ul. Aşa că după ce am ajuns în Hunedoara am greşit drumul de vreo 2 ori. La un moment dat am reuşit să ieşim din Hunedoara, dar după câţiva kilometri am dat de un nenea care vindea flori într-o intersecţie. La intersecţie puteţi ajunge venind de la Hunedoara sau de la Haţeg. De acolo începe drumul propriu zis către Prislop. Ne-am oprit şi cu ocazia asta am aflat că mai erau vreo 23 de kilometri până la mănăstire. Am luat două ghivece de flori şi am plecat. Apoi a urmat un drum foarte frumos prin văi şi dealuri fără nici măcar un indicator. La un moment dat se făcea un drum în stânga dar maşina din faţa noastră a mers drept înainte aşa că am sperat din suflet că merge la mănăstire şi am urmat-o. S-a dovedit că nu ne-am înşelat. Înainte de a ajunge la mănăstire am traversat două sate, Silvaşu de Sus şi respectiv Silvaşu de Jos. Când ne-am apropiat, am observat că erau amenajate  în faţa mănăstirii zeci de locuri de parcare neocupate. Deşi era chiar sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena, mănăstirea nu era asaltată de pelerini, aşa cum ne temeam. Chiar la intrare am aflat că femeile trebuie să poarte fustă, drept pentru care pe o băncuţă era un morman de fuste simple pe care le poartă femeile pe la sate şi care le salvau pe doamnele şi domnişoarele venite în pantaloni sau în fuste prea scurte. De asemenea e bine să purtaţi ceva pe umeri dacă e cald şi sunteţi în maieu. Odată intraţi în curtea mănăstirii, atmosfera se schimbă, devine duhovnicească, glumele nu-şi mai au locul, iar oamenii încep să vorbeasă în şoaptă. Grijile lumeşti rămân în faţa porţii de la intrare. Mormântul Sfântului Arsenie Boca este la aproape un kilometru de la poarta mănăstirii, alături de mormintele altor călugări şi maici din mănăstire. Ca să ajungeţi la mormântul Sfântului trebuie să urcaţi un mic dâmb dar care este prevăzut cu trepte. Este imposibil de confundat, fiind înconjurat de flori, atât de multe încât o măicuţă este desemnată special să aranjeze florile în jurul mormântului. Pe mormânt sunt plantaţi crini. Mulţi crini albi. Oamenii stau la coadă liniştiţi pentru a se ruga la mormânt, dar aici nimeni nu se grăbeşte şi fiecare stă singur cu gândurile sale. Tăcerea din curtea mănăstirii şi aerul încărcat de pioşenie m-a cuprins atât de tare încât pur şi simplu nu simţeam nevoia să vorbesc. Mormântul Sfântului este întradevăr un loc sfânt. Timpul pare că se opreşte în loc, Nu mai simţi foame, sete sau oboseală. Doar linişte şi pace. Puţin mai sus de mormânt se află peştera unui alt sfânt, şi anume Sfântul Ioan de la Prislop. E o peşteră tăiată în stâncă şi la care se ajunge puţin mai greu, fiindcă treptele sunt destul de abrupte, dar osteneala merită din plin. De jur împrejurul peşterii e o pădure de munte. Nu ştiu câte ore am stat la mănăstire, dar când am plecat parcă mi se luase o piatră de pe suflet. În orice caz, nu mai eram acelaşi om.

Epilog

Oricât aş povesti, nu pot descrie atmosfera de la mănăstire, pentru că liniştea interioară nu o pot arăta în cuvinte. Dacă vreţi, mergeţi şi vedeţi  cu ochii voştri cum e acolo. O să vă placă. Apoi intraţi pe blog şi povestiţi-ne cum a fost.  Pentru orice nelămuriri, scrieţi-mi şi o să vă ajut cu tot ce ştiu.

Sursa foto

Lecţia de istorie- Lista vieţii

Prolog

Aprilie 1945 undeva în Europa…Era frig şi vântul tăios bătea cu putere oamenii înghesuiţi lângă linia ferată. Locomotiva veche sufla aburi ca un cal astmatic în timp ce se apropia încet. Vagoanele ei făceau diferenţa între viaţă şi moarte pentru aproape o mie de suflete. Cei erau pe listă. Cei care plecau, aveau toate şansele să prindă sfârşitul războiului în viaţă. Cei care rămâneau numai Dumnezeu ştia care le va fi soarta.

În 1994 a apărut de nicăieri un film care a spart încasările şi a luat 7 premii Oscar. Se numea Lista lui Schindler şi ca un pasionat de filme despre război, am dat o fugă la cinematograf ca să-l văd. Apoi, după câţiva ani am găsit la un stand cartea cu acelaşi nume. Bineînţeles că am fost călare pe ea şi am citit-o. De vreo 15 ori. Aşa am înţeles că printre atâţia nazişti diabolici care doreau să extermine nişte oameni fără altă vină decât că aparţineau unei naţiuni şi anume celei evereieşti, a existat unul care şi-a cheltuit averea ca să salveze cât mai mulţi dintre aceştia. Şi că modul în care  ales să-i ajute a fost să-i angajeze la fabrica sa, unde nu erau înfometaţi, bătuţi şi nici omorâţi prin programe de muncă inumane. Apoi naziştii au vrut să-i închidă fabrică şi să-i deporteze angajaţii într-un lagăr de concentrare unde să scape de ei. Şi pentru asta a hotărât să mute toţi angajaţii cât mai departe de nazişti fiindcă războiul era pe sfârşite. Aşa a fost concepută o listă de angajaţi pe care să-i mute la cealaltă fabrică. Numai că nu toţi puteau fi mutaţi. Şi aşa a apărut Lista lui Schindler. De fapt au existat 7 copii ale listei, din care au mai rămas numai 4. Zilele trecute am aflat că cineva a pus în vânzare una dintre copii pe eBay pentru suma de 3 milioane de dolari. Iniţial am crezut că e singura copie şi am fost absolut dezgustat. Apoi am aflat că celelalte copii sunt la muzeu. Oricum, gestul mi se pare incalificabil. Să scoţi la vânzare un obiect de care a depins viaţa atâtor oameni disperaţi mi se pare o ipocrizie. Probabil că dacă ei sau părinţii lor ar fi avut numele pe lista respectivă nu ar fi pus-o la vânzare. Lista lui Schindler nu e o simplă listă. Acolo sunt speranţele şi deznădejdea unor oameni care au trăit sau au murit fiindcă alţii le hotărau soarta.

Nu ştiu dacă Lista lui Schindler va găsi un cumpărător sau nu. Poate că cineva o să dea o suma de bani cerută. Numai că nu ştiu de ce, dar cred de câte ori o va ţine în mână i se vor umezi degetele. Să fie oare de la sângele celor care nu s-au regăsit pe listă?

Epilog

Lista lui Schindler a împlinit aproape 70 de ani. Majoritatea celor care au fost pe listă sunt morţi, poate cu excepţia celor care erau copii pe vremea aceea. Totuşi,  la un moment dat au fost legaţi unii de alţii prin simplul fapt că numele lor figura pe o listă. O listă a vieţii.