Publicat de: antiqul | 5 Iulie 2013

Insomnia


Prolog

Marius se fâţâi de colo colo în pat, apoi se ridică în picioare şi aruncă un ochi la ceasul din hol. Ora 2:35. Oftă cu năduf. Peste numai două ore jumătate, ceasul va începep să sune pentru o nouă zi de muncă. Şi nici măcar nu putea să scape pretinzând că e bolnav. După încă nişte ture prin cameră, Marius adormi pe la ora 4 dimineaţa. Cu doar o oră de somn la activ, bău pe nerăsuflate două cafele tari, apoi plecă spre birou având în minte doar o dorinţă nebună să doarmă. Când văzu maldărul de dosare pe care trebuia să le rezolve în ziua aceea, simţi că o ia razna. După o jumătate de oră, Marius motivă că trebuie să meargă la toaletă şi fugi clătinându-se din birou. Două ore mai târziu, colegii săi îl căutau disperaţi prin clădire, îngrijoraţi ca nu cumva să i se fi întâmplat ceva. Femeia de serviciu care se pregătea să cureţe unul dintre holuri auzi un zgomot suspect şi ciuli urechea. Din zona toaletelor venea un zgomot ciudat, ca  horcăitul unui om ce se sufocă. Marius dormea lemn şi sforăia ca un pluton de soldaţi după o zi de instrucţie…

Cu mulţi ani în urmă, un prieten mi-a povestit că reuşise la un moment dat să doarmă în picioare. Nu l-am crezut. Pe vremea aceea, pentru mine somnul însemna ora 10 sau 11 seara, pijamaua, patul şi linişte în jur. Cum să dormi în picioare, pe scaun sau dacă în jur e gălăgie? În copilărie eram obligat până la 10 ani să dorm dupăamiaza, ceea ce mi se părea o pedeapsă cumplită fiindcă nu îmi era somn. Nici măcar ameninţările de genul „Dacă nu dormi o să rămâi pitic” sau că o să iau o mamă de bătaie nu mă convingeau. Adevărul e că nu eram prea sigur că nu o să rămân pitic, aşa că mă măsuram cu creionul la tocul uşii şi rezultatele erau promiţătoare.

Apoi au trecut anii. Nu rămăsesem pitic, dar prin clasa a douăsprezecea veneam de la şcoală şi culmea, dormeam vreo două ore dupăamiaza. Fără ameninţări şi fără obligaţii. Dimpotrivă acum părinţii clătinau din cap că ar trebui să învăţ mai mult, fiindcă se apropia vestitul examen de bacalaureat. Şi uite aşa, peste alţi câţiva ani am pocnit din călcâie poarta unităţii militare UM xxx. Şi abea acolo am învăţat valoarea somnului şi că poţi adormi instant şi dacă nu-ţi spune cineva „Albă ca zăpada şi cei şapte pitici voinici”. După câteva nopţi petrecute în gardă, adormeam pe unde apucam. Insomnia era pentru mine şi pentru colegii de armată doar un cuvânt din dicţionar.  Nu trebuia decât să avem 5 minute libere şi un colţ unde să ne ghemuim şi adormeam tun. Măcar la asta a fost bună armata. Nu trebuia să ne facem grija pastilelor de adormit. Apoi am intrat cum s-ar spune în câmpul muncii. Inclusiv al muncii de noapte. Dacă în armată mai puteai să aţipeşti pe şestache, la locul de muncă era imposibil. Cel mai drăguţ era că veneam dimineaţa acasă şi vecinul începea să dea cu bormaşina în pereţi fiindcă nu era oră de linişte. La început îi pomeneam toată familia fiindcă nu puteam să dorm, dar apoi am ajuns să integrez bârâitul bormaşinii în somn şi parcă adormeam mai bine când urla maşinăria diabolică.

După ce au trecut nişte ani şi am schimbat mai multe locuri de muncă, culmea că la majoritatea am lucrat şi de noapte, se pare că am reuşit să-mi autoreglez nănica. Adică eu când dorm, dorm. Buştean. Pe unde apuc. În tramvai, în taxi, pe scaun în sala de mese şi cam oriunde. Cel mai periculos rămâne adormitul la volan şi de ăla mă feresc ca de foc. Mi s-a întâmplat de câteva ori, dar a durat doar câteva fracţiuni de secundă. La un moment dat mă aflam la nişte prieteni în vizită unde toată lumea striga, se ciocneau pahare şi era un vacarm de nedescris. Am participat şi eu cât am putut, apoi m-am retras pe un fotoliu unde nu ştiu ce s-a mai întâmplat. Am fost trezit de nişte ghionturi discrete în coaste şi apoi, buimac de cap am aflat că prietenii m-au filmat întrecându-ma în sforăieli cu bunicul gazdei, om la peste 80 de ani care adormise pe fotoliul vecin. De atunci am rămas prieten cu bunicul respectiv considerându-l un fel de frate de suferinţă.

Aşa că dragii mei, dacă aveţi probleme cu insomnia în creierii nopţii, sfatul meu e următorul. Îmbrăcaţi-vă, ieşiţi pe stradă şi plimbaţi-vă vreo două ore. După ce o să fiţi alergaţi de oarece câini vagabonzi dacă e vară sau o să îngheţaţi la -15 grade dacă e iarnă, când o să ajungeţi înapoi în intimitatea căminului şi o să constataţi că s-a făcut ora de plecare a serviciu, veţi foarte fericiţi să apucaţi pauza de masă de la ora 10 ca să trageţi un pui de somn…

Epilog

Era ora trei şi ceva noaptea, iar copacul părea că dansează. Soldatul se frecă la ochi. Simţea că adoarme în picioare şi mai avea mai bine de două ore de gardă. În jur nu se auzea nimic. Liniştea îl apăsa ca o plapumă moale şi brusc se rezemă de gard şi adormi. Ţârâitul enervant al telefonului care suna din jumătate în jumătate de oră îl trezea, răspundea ceva mormăit plantonului de gardă şi adormea în continuare. Când se termină garda era deja ora şase dimineaţa. Ca un robot merse în sala de mese, îşi luă farfuria cu micul dejun şi adormi cu nasul în farfurie. Colegii lui îl transportară în dormitor. Mai avea cinci ore de somn până intra iar în gardă şi şase luni de armată. Hai liberareeee!!!

Anunțuri

Responses

  1. Superb articol


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: