Reputaţie şi încredere

Prolog

Inginerul Mitu era cotat drept cel mai bun din intreprindere, cu şanse mari să ajungă director. Până într-o zi când un scandal imens izbucni în fabrică. Inginerul era un monstru care trăia cu o elevă de clasa a cincea. Organele de partid se mobilizară exemplar şi îl chemară pe inginer la raport înainte ca muncitorii furioşi să-l omoare în bătaie. Se organiză o şedinţă de pedepsire exemplară a inginerului. La şedinţă participă şi soţia împricinatului. După ce se făcu linişte în sală, tovarăşa Mitu se ridică în picioare şi ceru cuvântul.

Cineva îmi spunea zilele trecute că are nevoie de un bun meseriaş dacă pot să-i recomand unul. L-am întrebat de ce nu încearcă să caute un anunţ pe internet şi mi-a spus nervos să nu mai audă de anunţuri că toţi ţeparii şi dezaxaţii îşi compun anunţuri care de care mai promiţătoare şi dacă apelezi le ei, ieşi numai în pagubă. Am tăcut şi în sinea mea i-am dat dreptate. De când mă ştiu, chiar şi pe vremea în care toţi erau oameni ai muncii şi construiau socialismul, recomadările erau baza societăţii. Adică nimeni nu vrea să rişte lăsându-se în baza unui necunoscut care nu i-a fost recomandat de o persoană de încredere. La fel ca în „Lanţul slăbiciunilor” al maestrului Caragiale, lanţul încrederii funcţionează cel mai bine. Ca să ajungi să fii recomandat trebuie să dai dovadă un timp îndelungat de seriozitate şi competenţă profesională. Aici funcţionează însă o regulă ciudată care spune că un client mulţumit îţi mai aduce doi, dar unul nemulţumit îţi îndepărtează alţi şapte posibili clienţi. Culmea e că şi ocupaţiile extraprofesionale ca să spun aşa, cum ar fi patima pentru jocuri de noroc, băutură sau mai rău femei uşoare îi îndepărtează pe eventualii clienţi chiar dacă din punct de vedere profesional nimeni nu se poate plânge de tine. Şi asta fiindcă o reputaţie profesională se creează greu, e dificil de păstrat şi foarte uşor de distrus.

De obicei bunul renume se clădeşte în câţiva ani, timp în care suntem priviţi cu oarecare suspiciune ca fiind noi în domeniu şi că am vrea să ne dăm corijenţa pe spinarea clienţilor. Abea după ce facem eforturi mari, ne mulţumim toţi clienţii, chiar şi pe cei imposibil de mulţumit, începem să fim recomandaţi mai departe. Şi este de ajuns un singur zvon care nu trebuie să aibă neapărat legătură cu competenţa noastră profesională ca să ne pună pe butuci. Şi zvonul nu trebuie nici măcar să aibă o umbră de adevăr.  E de ajuns să apară şi se întinde ca focul într-o pădure uscată.

Epilog

Impresionaţi de curajul femeii care venise la şedinţă ca să-şi înfiereze soţul conform normelor partidului, tovarăşa Mitu primi cuvântul.”Stimaţi tovarăşi, vă anunţ cu regret că dacă prostia ar durea, cu toţii aţi fugi urlând pe străzi. Îl acuzaţi pe soţul meu că trăieşte cu o elevă de clasa a cincea. Ei bine, este adevărat. Eu sunt eleva de clasa a cincea, fiindcă abea acum la 23 de ani îmi continui studiile gimnaziale la seral. Din cauza sărăciei, în copilărie nu am avut ocazia să termin decât 4 clase. Aşa că acum sunt elevă premiantă în clasa a cincea la şcoala din cartierul nostru…”

Sursa foto

Epuizare

Prolog

Aerul în reţeaua de beciuri de sub liceu era sufocant şi elevii de clasa a noua gâfâiau în timp ce cărau mobilierul greu. Fiind în săptămâna de practică, elevii erau puşi să presteze diverse munci fizice pentru liceu care nu aveau nici o legătură cu practica propriu zisă. La un moment dat, văzând elevii nu mai pot, maistrul încercă să-i ia în balon „Bă da ce slabi sunteţi… lasă că o să mut astea cu din ăia musculoşi, de-a doişpea nu cu din ăştia slăbănogi ca voi…” Din principiu, unii elevi încercară să protesteze afirmând că pot şi ei. Numai unul mai slăbuţ, privind ţintă la maistru, mârâi printre dinţi „Ia-le şi cu maică-ta dacă vrei, numai lasă-ne o dată în pace…”

Deşi mulţi nu vor să recunoască fiindcă le place să creadă că au şapte vieţi în pietul de aramă, uneori ajungem într-un hal de surmenare şi epuizare că nu mai suntem buni de nimic. Cam ca şi mine acum. Astă iarnă aşteptam cu nerăbdare să vină vara, iar acum după câteva săptămâni de 40 de grade sau chiar mai mult, nu vreau decât un concediu. Ca să fie mai enervantă situaţia, majoritatea colegilor au plecat deja în concediu sau tocmai s-au întors de acolo bronzaţi şi relaxaţi. Şi cum eu mă prezint la lucru cu o moacă de zici că am tras la jug toată ziua, se mai găseşte câte unul sau altul dintre cei bronzaţi să mă întrebe pe un ton înţelegător „Da ce ai păţit dragule? Arăţi cam rău, nu te simţi bine??” Şi să-mi arunce câte o privire din aia de zici că mai am puţin şi mă duc pe veşnicele plaiuri ale vânătorii. În momente din astea aş vrea să-i prind de nas şi să le spun „Nu, nu mă simt bine, m-am săturat să mă bată soarele în cap şi să slăbesc 5 kile într-o săptămână de parcă mi-aş fi făcut abonament la saună. Vreau un concediu relaxant la plajă pe şezlong şi cu briza mării Mediterane bătându-mi în moacă”. Dar nu o să le spun asta fiindcă oricum nu mă ajută cu nimic. Dar epuizarea e acolo şi nu vrea să treacă. Am ajuns să tresar de câte ori sună telefonul şi să mă întreb oare ce mai vor cei de la capătul firului. Dacă ar fi vorba de ieşiri la grătare şi bere totul ar fi ok, dar de obicei sunt tot felul de probleme şi problemuţe care de care mai aberante şi fără rezolvare.

Cum ar fi de exemplu dacă m-aş lua aşa brusc şi aş pleca la mare, înainte de asta mi-aş arunca telefonul în cel mai adânc canal şi nimeni nu ar ştii unde să mă găsească? Cu siguranţă la întoarcere aş începe să caut prin rubricile de angajări şi aş da buzna peste consultanţi în probleme de găsire optimă a unui loc de muncă. Aşa că deocamdată o să strâng din dinţi, o să îmi iau o moacă acră până va veni şi ziua plecării în concediu şi o să mă plâng de câte ori pot că depun eforturi supraomeneşti pe care nimeni nu le ia în seamă. Până săptămâna trecută un alt coleg făcea aceeaşi moacă acră din cuza oboselii acumulate în ultimele luni, dar brusc pe zi ce trece chipul i se luminează. De ce? Peste două zile pleacă în concediu…

Epilog

Dani simţea că mai are puţin şi pică sub birou. De peste şaisprezece ore lucra încontinuu şi maldărul de hârtii de pe biroul său atingea proporţii astronomice. Nu-şi dorea decât să-i ia naiba pe toţi, să poată aluneca încet sub birou şi să doarmă o săptămână încontinuu. În sfârşit după aproape douăzeci de ore de muncă, Dani se ridică de la birou, îşi întinse oasele şi porni spre casă. Aici îl aştepta o hărmălaie de nedescris, fiindcă soţia sa făcea bagajele pentru cele trei zile pe care le vor petrece pe litoral. Dani, care uitase de zilele libere o ajută să ducă bagajele în maşină şi semiconştient se aşeză pe scaunul din dreapta, adormind buştean. Se trezi peste câteva ore simţind în nas briza mării, coborâ împiedicat din maşină şi târâindu-şi picioarele se duse pe plajă ca să admire apusul. Se trânti pe nisipul încă fierbinte, îşi luă capul în mâini şi răsuflă uşurat… Biroul său rămase la 400 de kilometri distanţă şi marea era superbă… relaxare frate…

Sursa foto