Fata mea e manager

Prolog

Tinerii îndrăgostiţi se priveau galeş în ochi în faţa altarului, iar asistenţa numeroasă aştepta ca cei doi să spună marele „DA”. Mireasa era suplă şi delicată ca o floare. La un moment dat în liniştea aceea, se auzi soneria unui telefon. Soneria spunea cam aşa „…perfeeeect, fără tineee, mi-e mai bineeee, am timp şi pentru mineee…” Fără să vrea, mirele pufni în râs, iar mireasa se încruntă, îşi strânse rochia largă  şi se îndreptă furioasă spre nuntaşul cu pricina. Care se ntâmplă să fie o doamnă respectabilă de vreo 50 de ani. Mireasa cea delicată îşi înfipse mâinile cu hotărâre în părul nuntaşei şi începu să strige pe un glas piţigăiat „Nenorocito… te-ai înţeles cu el, vrei să mă părăsească, îl vrei pentru tine… las că vă arăt eu la amândoi !!!” Asistenţa rămase tablou…

În ultima perioadă s-a bătut monedă pe faptul că vrem manageri străini pentru marile companii de stat româneşti. Asta suna frumos, ca şi cum respectivii managerii străini  ar pune biciul pe angajaţii români silindu-i să muncească eficient, să nu mai fure şi să nu îşi mai angajeze toate rudele în companiile cu pricina. Fiindcă din cauza motivelor mai sus menţionate, companiile în cauză sunt pe butuci, s-a hotărât ca ele să fie salvate de super profesioniştii manageri veniţi de peste mări şi ţări. O vreme a fost linişte şi lucrurile păreau că merg spre bine. Brusc, după câteva luni, managerii proaspăt numiţi încep să-şi dea demisia unul după altul. Autorităţile au făcut pe supăraţii. Adică domnule manager, îţi dăm toate puterile ca să ne scoţi din groapă şi dumneata ne părăseşti atît de repede? Motivele astea au ţinut până zilele trecute când unul dintre manageri a convocat o conferinţă de presă în care e explicat clar că a condus companii în mai multe ţări, inclusiv în Bangladesh, dar niciunde nu a găsit atâta corupţie şi incompetenţă. Brusc ziariştii pentru care Bangladesh este o ţară bananieră unde locuitorii abea s-au coborât din copaci şi care este citată frecvent ca un ţinut al dezordinii comparativ cu plaiurile mioritice, s-au simţit profund jigniţi ş l-au apostrofat pe manager. „Hai domnule, chiar în Bangladesh?!?” Omul a răspuns ferm, „Da, în Bangledesh am reuşit să fac treabă, nu ca în România unde mereu mi s-au pus piedici!” Aşa că de acum comparaţia cu Bangladeshul ne este defavorabilă, deci vom pune mâna pe hartă şi vom căuta o altă ţărişoară cât de cât înapoiată în faţa căreia să ne fălim cu realizările noastre.

Cu mai mulţi ani în urmă un cântecel care se mai numeşte şi manea lăuda performanţele unei tinere care ajunsese manager, probabil la fabrica de împachetat fum. Versurile următoare nu le mai reţin, dar ele ne arătau că în ciuda provenienţei modeste şi a lipsei studiilor, domnişoara manageră face şi drege astfel încât să scoată „leul greu” ca să nu o ajungă din urmă „duşmanii”. Aşa că la ce ne trebuiesc nouă specialişti veniţi din ţări străine ca să ne arate cum să conducem companiile şi apoi să dea bir cu fugiţii? Mai bine să mergem la un concurs de dans din buric pe manele şi acolo o să găsim suficiente managere ca să ne scoată ţara din criză…

Epilog

Emilia era asistent manager în probe la companie datorită înfluenţei unui unchi de-al ei. După două zile, nişte bărbaţi urâţi şi îmbrăcaţi în negru veniseră şi îl luară cu ei pe domnul director, pe celelalte asistente ale lui şi o grămadă de hârţoage interesante. Cum nimeni nu mai dorea să fie director de frica oamenilor în negru, Emilia se hotărâ să preia rolul ingrat. Pentru asta se pregăti temeinic prin achiziţionarea unui bici cu care să îşi impresioneze angajaţii. În dimineaţa următoare, Emilia se prezentă la birou şi începu să lovească cu biciul în stânga şi în dreapta, nimerind chiar şi pe unii dintre angajaţii care mai rămăseseră în companie. După o câteva momente de uluire, aceştia sunară la Salvare anunţând că noua lor manageră suferea de boli psihice grave şi trebuie condusă la spital pentru investigaţii.

Caligrafie

Prolog

Ionuţ scria atent tema de caligrafie pe caiet, când afară, în faţa blocului începu un meci de fotbal. Brusc, Ionuţ era mai atent la meci decât la temă. La un moment dat, cineva strigă „Gooooolll!!” şi Ionuţ dădu fuga pe geam să vadă ce şi cum. Când se întoarse la temă, observă cu durere în suflet că pe caiet apăruse o mâzgălitură. Şterse repede cu lama, sperând ca mama sa să nu observe. După ce termină tema, se duse repede cu caietul la mama ca să verifice tema şi să-l lase afară la fotbal. Spre disperarea copilului, femeia observă cu un ochi de vultur mâzgălitura buclucaşă şi cu un zâmbet larg pe buze rupse foaia din caiet şi îl trimise pe Ionuţ să refacă tema în întregime. Afară, meciul era în toi, aşa că Ionuţ amărât se aşeză la birou, îşi puse mâinile în cap şi începu să plângă. Lacrimile băiatului cădeau pe caietul de caligrafie una câte una.

Trebuie să recunosc că scriu urât. pe lângă asta, mai mănânc şi litere. De obicei îmi plac la gust literele M şi N care dispar din cuvinte. Inutil să vă spun câte certuri mi-am luat în şcoala generală pentru scrisul meu . Ei dar, târâş grăpiş am ajuns şi la facultate unde am avut de scris romane intregi. Abea reuşeam eu să înţeleg ce scrisesem acolo, ce să mai vorbim de colegi care îmi cereau cursuri cu împrumut. Aşa că după vreun an nimeni nu mai îmi cerea cursurile că era peste puterea lor să înţeleagă ce scrisesem acolo. Pentru calităţile astea, mereu mi-am auzit că nu o să reuşesc în carieră, că scrisul frumos te recomandă oriunde şi eu nu am nici o şansă cu mâzgălelile mele. Până la urmă ca să pun capăt discuţiilor le-am explicat criticilor că eu scriu româneşte şi dacă nu ştiu să citească ce am scris e vina lor, să mai pună mâna pe un abecedar ceva.

Lăsând gluma la o parte, scrisul de mână începe să devină opţional. Acum toată lumea cere texte scoase la imprimantă. Am văzut zilele trecute că şi la şcoală e cool să înveţi pe laptop, nu pe caiet. În maxim 10 ani o să avem o ţară de intelectuali care nu o să ştie să scrie de mână. Scrii, pardon editezi textul pe Iphone, apoi salvezi şi îl scoţi la imprimantă. La imprimantă toate textele arată frumos, aşa că putem scoate caligrafia din programa şcolară. Aşa că toţi cei ca mine care scriu cu picioarele sunt salvaţi că nu mai trebuie să se chinuie să scrie frumos.

Problema devine caraghioasă abea atunci când elevi de clasa a XI-a sau a XII-a trebuie să scrie de mână şi constaţi că habar nu au de regulile elementare de ortografie ( ce naiba o mai fi şi aia?). Şi uite aşa încetul cu încetul expresii ca „puneţi mâna şi citiţi şi voi nişte almanahe din alea” vor fi considerate un exemplu de urmat. Problema ar fi că „almanahele” alea sunt destul de greu de găsit, dar cine caută găseşte până la urmă, nu-i aşa?

Epilog

Ionuţ simţi pe cap mâna mamei care-l mângâia şi apoi o auzi spunând blând „Hai, nu mai plânge, te ajut eu să faci tema şi apoi poţi să mergi la joacă. E bine aşa?” Ştergându-şi lacrimile băieţelul o îmbrăţişă bucuros. Afară se auzi din nou „Goooolllll!!!!”

Sursa foto