Lehamite


Prolog

Afară ceaţa părea că înghite totul, iar Dorin privea melancolic pe fereastră. Rămase ultimul la birou ca de obicei în ultimele luni. Funcţia la care râvnea şi pentru care era gata să facă orice era nevoie, îi aduse o grămadă de muncă în plus. Dacă nu termina toate proiectele primite, adio avansare. Şeful său îl  stresa zilnic că nu va fi avansat dacă nu termina toate lucrările primite şi Dorin era cu nervii în pioneze. Într-un târziu, bărbatul îşi aminti că în seara aceea îi promise iubitei sale că o scoate în oraş. Nu ar fi fost prima oară când nu se putea ţine de promisiune din cauza sarcinilor de la serviciu. Dorin puse mâna pe telefon şi îşi sună iubita. Îi spuse câteva cuvinte frumoase, apoi o rugă să-l scuze, dar nu putea să iasă împreună în seara aceea. Femeia îl linişti cu delicateţe, spunându-i că îl înţelege. Deşi era foarte obosit, Dorin simţi tristeţea din vocea femeii. Înţelese că relaţia lor se terminase. Închise telefonul şi îşi ascunse faţa în mâini oftând încet. Mai avea puţin şi avea să fie avansat şi toate astea se vor termina. Brusc, simţi că i se face greaţă. Greaţă de el însuşi, de stresul şi ameninţările continue din ultimele luni şi de avansarea la care visase atâta timp. Nu merita. Nimic nu merita tot chinul ăsta. Dorin scoase pur şi simplu calculatorul din priză fără să mai salveze ultimele modificări ale proiectului. Febril, puse mâna pe telefon, o sună pe iubita sa şi îi spuse că în jumătate de oră va fi la ea şi vor ieşi împreună la cină. Apoi lăsând biroul vraişte, ieşi trântind uşa, în timp ce tanti Sanda femeia de serviciu se uita uimită la el…

De multe ori în viaţă ajungem să facem compromisuri. Ne dorim din tot sufletul un job mai bun, o mărire de salar, o avansare sau o relaţie amoroasă. Şi aşa ajungeam să facem tot mai multe sacrificii în ideea că va veni ziua în care vom culege roadele efortului. Ne sacrificăm sănătatea, timpul, pe cei dragi pentru o iluzie. De obicei iluzia asta depinde de o altă persoană. Care persoană ştie că suntem prinşi în cursă. Şi profită de noi, făcându-se stăpâni pe timpul nostru, pe viaţa şi pe libertatea noatră. Ajungem să sacrificăm liniştea noastră sufletească pentru o himeră. Penru că cei care ne promit marea cu sarea ştiu foarte bine că nu le vom primi. Dar trag de noi ca de sclavii de pe plantaţie, cerându-ne tot mai mult. Şi încetul cu încetul renunţăm la tot. Uneori ajungem să ne îmbolnăvim fiind ferm convinşi că răsplata promisă va fi tot ce ne dorim. Încetul cu încetul ajungem pe marginea prăpastiei. Dar într-o zi în mintea noastră se produce un clic. Paharul răbdării se umple. Şi dă pe dinafară. Şi ne cuprinde aşa o lehamite. De tot. Ca şi cum ne-ar fi căzut o pânză de pe ochi, vedem totul clar. Vedem că suntem folosiţi. Şi renunţăm brusc să ne mai luptăm cu morile de vânt. Şi atunci plecăm unde vedem cu ochii. De multe ori e posibil ca atunci când renunţăm, să ni se ofere totul pe tavă, dar nu mai vrem. Pur şi simplu nu ne mai trebuie. Realizăm că am sacrificat prea multe. Şi nu merită. Pur şi simplu nu merită.

Epilog

Dorin ieşi la cină cu iubita sa, apoi o conduse acasă. Au vorbit aproape întreaga noapte. Apoi ea adormi în braţele lui. Deşi era frânt de oboseală şi ameţit de la paharul de vin băut, Dorin nu putea să adoarmă. Îşi privea iubita şi o mângâia încetişor pe păr. Realiză cât de mult îi lipsise asta şi cât de aproape fusese să piardă tot. Dar acum nu mai conta. Soarta îi oferise o nouă şansă…

Sursa foto

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s