Publicat de: antiqul | 24 Februarie 2014

O poveste cu butoaie


Prolog

Dimineaţa devreme, un camion apărut de nicăieri descărcă în curtea unităţii militare mai multe butoaie goale. Nimeni nu ştia ale cui sunt sau ce e cu ele. După o jumătate de oră, apăru un locotenent care strigă la nişte soldaţi să mute butoaiele în cealltă parte a curţii. Soldaţii executară rapid ordinul. Apoi apăru un căpitan care rămase o clipă blocat când văzu butoaiele şi strigă la aceeaşi soldaţi să le mute de acolo. Mârâind, soldaţii executară şi ordinul căpitanului. Maiorul de serviciu începu să răcnească”Cine v-a pus să aşezaţi butoaiele acolo, luaţi-le urgent şi puneţi-le în faţa magaziei!” După câteva minute, maşina colonelului comandant al unităţii încerca fără succes să treacă de stiva de butoaie. Comandantul ieşi mânios din maşină şi începu să urle „De unde au apărut butoaiele astea în unitatea mea? Să dispară în momentul ăsta, altfel vă paşte Tribunalul Militar!!” Brusc au apărut aceeaşi soldaţi şi au început să mute butoaiele cu pricina. Dar unde să le mai mute? Că în numai câteva ceasuri, butoaiele făcuseră deja înconjurul unităţii mai ceva ca vizitatorii cu ocazia Zilei Armatei…

O vorbă spune „Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi. Lasă pe poimâine, poate atunci nu mai e nevoie să faci nimic.” Asta e valabil mai ales în colectivităţile unde lucrează mulţi oameni şi unde e mai greu să ai un control strict. Probabil soră-mea nu mi-ar da dreptate. Unde lucrează ea e ordine şi disciplină, fiecare ştie ce are de făcut şi mai ales poate fi uşor controlat. Aşa o fi. Atunci când există un singur şef care coordonează totul. În realitate însă, e la modă compartimentarea sarcinilor şi mai ales, ceea ce îmi place mie mai mult, competenţa materială şi teritorială. Adică, fiecare trebuie să facă numai un anumit lucru, pe un anumit teritoriu. Dacă face mai mult, sau nu face în locul unde trebuie, e pasibil de depăşirea competenţei, deci va fi pedepsit, pus la zid şi biciuit. Şi atunci fiecare se fereşte să facă mai mult decât trebuie. Problema ar fi că de obicei, adică întotdeauna cei care trebuie să execute o anumită activitate pe bucăţi nu comunică între ei. Şi mai ales unde sunt de făcut mai multe acte, harababura e la ea acasă. E de ajuns ca cineva să facă de mântuială bucata lui de treabă şi totul va ieşi pe dos. Ca distracţia să fie şi mai mare, de obicei sunt angrenaţi doi sau mai mulţi şefi care sunt pe picior de egalitate şi fiecare dă ordine de capul lui astfel încât să se acopere de glorie. Şi atunci executanţii nu mai ştiu de cine să asculte şi vor face totul de capul lor aşa încât vom avea o mare şi frumoasă ciorbă din care nimeni nu va înţelege nimic. Bineînţels că atunci când va ieşi prost, şi inevitabil va ieşi, fiecare se va acoperi pe sine şi va da vina pe ceilalţi. Va fi ceva de genul „Noi ne-am îndeplinit sarcinile, dar ceilalţi…”. Şi culmea e că toţi vor avea dreptate, fiecare şi-a făcut bucăţica lui de treabă cum a putut mai bine, dar rezultatul e dezastruos.

Închipuiţi-vă acum colaborarea dintre două sau mai multe instituţii, fiecare cu şeful său secondat de o serie de alţi şefi ale căror ordine se bat cap în cap. Şi de obicei în teren se află mai mulţi executanţi, fiecare subordonat şefilor săi de la care primeşte alte ordine decât cele ale colegului său, care aparţine celeilalte instituţii. Ei bine, cam aşa stă treaba în realitate. Plus izbucnirile de orgoliu de genul „De cine asculţi tu  mă, de mine sau de ălalalt?” Voi ce aţi face într-o situaţie de genul ăsta?

Mai ţineţi minte butoaiele buclucaşe? Alea care erau mutate de colo colo? Acum imaginaţi-vă că butoaiele respective sunt oameni care caută alţi oameni. Şi oamenii care trebuie găsiţi sunt undeva pe un munte, în zăpadă şi mai sunt şi răniţi, aşteptând ajutor. Un ajutor care este prea departe şi e posibil să ajungă prea târziu ca să-i mai găsească în viaţă…

Epilog

Într-un târziu, ofiţerul de serviciu primi un telefon în care află că butoaiele cu pricina aparţineau unui domn general care dorea să le umple cu ceva substanţe secrete. Brusc, toată lumea intră în trepidaţii căutând butoaiele buclucaşe, ca să îl mulţumească pe general. Între timp, butoaiele dispăruseră ca prin minune. Cum nimeni nu putea să spună unde, colonelul comandant făcu o criză de nervi şi apoi se internă în cel mai apropiat spital militar. Ca să nu mai audă de butoaie, generali şi substanţe ultrasecrete…

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: