Motto
Majoritatea oamenilor fericiți și de succes au vrut la un moment dat să se sinucidă. Dar au renunțat…
Prolog
Dimineața era ploioasă și Iarina simți că a sosit momentul. Pregătise sticla de aseară și apoi dormise un somn adânc, fără vise. De parcă se pregătise pentru lumea de dincolo. Nu era o persoană negativistă, dar ultimele zile îi puseseră capac. Încercase de sute de ori să înțeleagă de ce i se întâmplase tocmai ei, dar degeaba. Ce vină avea ea că Mirel dispăruse pur și simplu fără urmă din viața ei? Și toate celelalte care o striviseră ca o avalanșă. Nu, nu mai merita nimic. Și totuși pe undeva simțea o nevoie acută ca cineva să-i facă dreptate. Se gândi că suferința pe care o va lăsa în urmă va fi suficientă pentru a-și găsi liniștea. Avu o satisfacție ciudată închipuindu-și fețele celorlalți la aflarea veștii. Măcar să sufere și ei, dacă tot au izgonit-o. Iarina oftă adânc și ridică sticla pregătindu-se să bea până la fund. Un ultim gând răzleț striga din afundurile minții ei să nu facă asta, dar se hotărâ să-l ignore…
Zilele trecute am vorbit cu un domn în vârstă. De fapt el a vorbit cu mine. Își dorea cu tot dinadinsul să îl asculte cineva și probabil considera că eu sunt persoana potrivită. La început l-am ascultat din politețe. Apoi din curiozitate. La un moment dat am început să-l întreb. Nu-l deranja, dimpotrivă. Fără să realizez, intrasem în lumea lui. Îmi povestea de anii tinereții, de război, foamete și lagăre. La un moment dat mi-a venit în minte o întrebare stupidă. ”Nu vă supărați, dar când problemele vă depășeau ați vrut vreodată să vă sinucideți?” S-a uitat la mine de parcă ar fi vrut să mă bată. ”Ce întrebare e asta copile? Cum să fac așa ceva? Dimpotrivă, vreau să trăiesc până în ultima clipă pe care mi-o dă Ăl de Sus. Și să mă bucur de fiecare zi. Mai devreme sau mai târziu tot acolo voi ajunge, dar vreau să ajung cu fruntea sus. Nu mai pune întrebări tâmpite…” Nu l-am mai revăzut niciodată pe domnul respectiv. Dar multe zile m-am gândit la el. Deși trecuse prin momente cumplite, dorea să trăiască. Ăsta era scopul lui în viață. Să trăiască. Îmi povestise cum la un moment dat fusese prizonier la ruși și reușise să evadeze. Până la liniile românilor avea de mers zile întregi. Avea la el 6 cartuse pe care le ținea în mână. Din 100 în 100 de pași muta câte un cartuș dintr-o mână în cealaltă. Și apoi o lua de la început. A mers astfel zile și nopți. Nu mai știe nici el ce mâncase, daca mâncase ceva. Și totuși mi-a spus că nici o clipă nu se gândise să rămână pe loc și să lase totul baltă. Ar fi murit înghețat. Și el știa că are prea multe de dăruit pe lumea asta ca să moară prostește.
Acum mulți ani când treceam printr-o depresie am vorbit cu un prieten despre sinucidere. Și ne întrebam daca e un act de curaj sau de lașitate. Eram confuz. Dar apoi am înțeles. Sinuciderea e o lașitate. Uitați-vă numai cum se luptă pentru viață un copil de numai câteva zile. De multe ori medicii nu îi dau nici o șansă, dar el răzbește. Pentru că vrea să trăiască. I-ar fi mult mai ușor să se lase pradă morții. Dar nu o face. De ce? Pentru că vrea să trăiască. Pentru că Cel de Sus are un plan cu fiecare. Și uneori trebuie să trecem prin nori și furtuni ca să ne învățăm lecția. Și să ajungem să vedem răsăritul soarelui din nou. Sau așa cum mi-a spus o dată cineva drag ”Ai grijă de sufletul tău căci este cel mai de preț dar pe care-l primim în această viață. La un moment dat vei ajunge în fața Domnului și va trebui să dai socoteală pentru modul în care ai ales să fructifici acest dar.”
Epilog
Bunicuța firavă se uită cu drag la mogâldeața care dormea în pătuț. Era nepoțica ei, scumpă ca lumina ochilor. Oftă încetișor să nu o trezească. Își așeză încet fața în mâini și se lăsă pradă amintirilor. Fusese cât pe ce sa înghită otrava atunci când trecuse prin depresie. Dar din cauza emoției scăpase sticla pe jos și se făcuse țăndări. Așa că se hotărâ să continue chiar dacă pe moment nu vedea pentru ce. Apoi pe neașteptate îl cunoscuse pe Daniel. Și tot așa de neașteptat după câteva luni se căsătoriseră. Apoi apăruse comoara lor de copil care uite că în urmă cu două săptămâni îi făcuse bunici. Trecuseră mai bine de 25 de ani din dimineața aceea ploioasă. Și acum Iarina simțea că ar mai duce liniștită încă 25 sau câți va fi să fie… numai bunul Dumnezeu poate știi.
Antiqul's Blog 