Pana de la ureche

Prolog

Atmosfera din biroul uriaș era serioasă și scorțoasă. Cumpărătorii, însoțiți de avocații lor care verificaseră fiecare cuvânt al contractului întins pe zece file afișau costume de firmă impecabil asortate. De partea cealaltă, cei care vindeau afacerea se prezentau la rândul lor atât cât puteau ei de sobri. Parcă fiecare gest fusese repetat de zeci de ori și orice surpriză era exclusă. Ca să le ia maul la vânzători, cumpărătorii pregătiseră un stilou marca Graf Von Faber cu peniță din aur și safir care valora lejer 2000 de dolari pentru semnarea contractului. Întradevăr, stiloul arăta splendid și era așezat într-o cutie argintată cu încrustații complicate. Vânzătorii păreau impresionați. Reprezentantul cumpărătorilor semnă plin de fală contractul cu stiloul cel scump și frumos. Tânărul care semna contractul din cealaltă parte scoase un stilou mult mai ieftin și se pregăti să semneze hârtiile. Înainte să semneze, aruncă o privire spre fețele cumpărătorilor și le văzu zâmbetele disprețuitoare. Puse stiloul cel ieftin pe masă, se scotoci bine în buzunare, scoase de acolo un pix de unică folosință care valora cu greu 1 leu și rapid semnă toate paginile contractului. Apoi cu un rânjet diabolic propuse cumpărătorilor să facă shimb cu stiloul lor…

În copilărie scrisul era o problemă serioasă și de aceea eram obligat să scriu cu stiloul. Altceva nici nu se admitea. Prin clasa a treia tata mi-a făcut cadou un stilou aurit cu peniță aurită de făceau colegii din clasă pelerinaje la mine la bancă să vadă minunea de stilou. Cu toate astea nu am scris nici mai frumos, nici note mai mari nu am luat, iar coala de sugativă era mereu plină de pete de cerneală. Ca și caietele mele dealtfel. Banca de la școală nu avea wireless, dar avea două locșoare pentru călimara de cerneală, fiindcă exista riscul să te lase stiloul când îți era lumea mai dragă. Citisem undeva că în urmă cu sute de ani caligrafii și cei învățați scriau cu o pană de gâscă înumiată în cerneală. Din câte pot să-mi dau seama pana de gâscă trebuia înmuiată destul de des în cerneală fiindcă nu cred să fi avut rezervor. Plus că și hârtia era rară și scumpă și dacă o stricai sau scriai urât, era vai de mama ta. În gimnaziu am renunțat la vestitul stilou și am adoptat pixul. Ăsta măcar nu curgea și nu era nevoie de sugativă. Plus că era ieftin și dacă se spărgea luai altul fără să fii urechiat de părinți.

Zilele trecute discutam cu un coleg când l-am văzut că scoate un stilou și scrie ceva. Am rămas perplex. Nu mai văzusem stilou de ani de zile. I-am cerut stiloul și l-am admirat. Întradevăr, cerneala stiloului nu poate fi copiată nici de cele mai bune pixuri cu gel, e ceva unic. Dar în ziua de azi când mereu rămân fără pixuri și trebuie să notez ceva în timp ce cu o mână conduc mașina și cu celalaltă halesc un sandwich luat de la colț, mi-ar fi imposibil să scriu cu stiloul. Plus că exceptând școlarii, nimeni nu prea mai scrie de mână. Calculatorul și imprimanta sunt ustensile fără de care nu se mai poate trăi. Și nici nu trebuie să te mai chinui să scrii frumos. Iar  dacă vrei neapărat, memoria calculatorului are și litere care le imită pe cele scrise cu mâna, ba chiar sunt mai frumoase.

Una peste alta am citit că de la inventarea pixului s-au vândut peste 100 de miliarde de exemplare. A fost folosit inclusiv în Al Doilea Război Mondial de piloții bombardierelor care nu puteau folosi stilourile fiindcă din cauza presiunii aerului stilourile explodau și se mânjeau cu cerneală. Dar înainte de toate, pixurile simbolizează egalitatea și camaraderia. Când ați împrumutat ultima dată un pix și nu l-ați mai dat înapoi?

Epilog

Ușa clasei se deschise brusc și copiii se ridicară respectuoși în picioare. Tovarășă învățătoare împreună cu tovarășa directoare intrară în clasă cu aplomb. După citirea catalogului, învățătoarea le spuse elevilor să scrie o compunere despre toamnă. În timp ce elevii scriau conștiincioși, tovarășa directoare trecea de la unul la altul, urmărindu-i. La un moment dat, Gigel care era izbit de inspirație și scria de mama focului începu să agite stiloul care refuza să-l asculte. Grijulie nevoie mare, directoarea se îndreptă rapid spre banca lui Gigel cu o privire blândă pe față. Băiatul prins de problemă  nu o observă pe directoare și scutura întruna stiloul buclucaș. Directoarea puse mâna pe umărul băiatului, dar în acel moment stiloul își reveni și cerneala sări stropindu-l pe Gigel pe mână și pe directoare pe față de la frunte la bărbie. Acum tovarășa directoare arăta ca o coală de sugativă plină de pete de cerneală. Gigel se uită speriat în spate, văzu chipul albastru al directoarei, își puse mâna la gură și începu să râdă în hohote, urmat de întreaga clasă. Până și porumbița aflată pe pervazul ferestrei părea că zâmbește. Din nu se știe ce motiv, tovarășa directoare era singura care nu zâmbea…

Acorduri de sirenă

Prolog

Valurile înspumate se loveau de țărm și soarele ardea cu putere. De undeva din văzduh începu să urle o sonerie enervantă și Alina se uită nedumerită în jur. Realiză apoi că valurile înspumate sunt în vis și că țîrîitul telefonului e agasant de real. Plină de nervi, Alina întinse mâna după telefon și rosti un ”Alo” fără nici un chef. La celălalt capăt al firului, o voce începu să turuie ceva, și Alina nu înțelese decât că e grav și trebuie să ajungă acolo urgent. În fundal se auzeau urlând mai multe sirene de ambulanțe, pompieri și ce or mai fi fost. Deodată adrenalina îi inundă venele și femeia fugi să se spele pe față cu apă rece. gata cu liniștea, era nevoie de ea acolo.

Când eram copil îmi plăcea foarte mult serialul Emergency Room, sau ER care prezenta viața de zi cu zi a  medicilor dintr-un spital de urgență. Dacă nu vă amintiți de el, o vreme a jucat în serial și vestitul George Clooney într-un rol de doctor. Mi se părea fascinant faptul că mereu erau cazuri noi, medicii nu se plictiseau și adrenalina era la cote maxime. Cumva în secret îmi doream să lucrez și eu într-un asemenea mediu, dar eram conștient că nu voi fi doctor în veci la cât de bâtă sunt la chimie și fizică. Dar uite că anii au trecut și am ajuns să lucrez într-un loc în care adrenalina e la ea acasă, urgențele apar din senin și ajungi de multe ori să mănânci cu o mână iar cu cealaltă să conduci fiindcă nu ai timp nici măcar să iei masa ca lumea în liniște. Nu mai vorbesc de o ciorbă fierbinte care rămâne în farfurie în timp ce tu și colegii galopați spre mașini și fugiți unde e nevoie. Uneori prietenii mă întreabă dacă nu aș prefera să renunț la nebunia asta și să număr hârtii în spatele unui birou comod cu scaun cu spătar. Probabil pentru un om normal răspunsul ar fi pozitiv, dar nu și dacă ai simțit cum îți urcă adrenalina în vene la auzul urletului sirenei. Simți pur și simplu că te arunci în necunoscut. Faptul de a nu știi ce te așteaptă la destinație te face să îți închipui tot felul de lucruri. Încerci să îți păstrezi sâmgele rece și să calculezi fiecare mișcare. Interesant e că la un moment dat îți intră în sânge adrenalina asta și nu te poți dezobișnui de ea. Uneori auzi de câte un coleg care nu a mai rezistat. Și te întrebi când va veni și rândul tău să te prăbușești. Dar nu știi. Și rămâi în continuare, fiindcă ești conștient că e nevoie de tine. Pentru că ceilalți nu se înghesuie să vină. Aud că e greu, că nu au duminici libere, Crăciun, Paști. Și atunci clachează rapid. Dar asta nu e ceva nou. Îți păstrezi zâmbetul și mergi mai departe. Până când? Asta eu încă nu o știu…

Epilog

Moș Andrei era de ceva ani la pensie. Dar și acum întorcea capul după mașinile care străbăteau orașul cu sirenele urlând. Ani de zile își numărase zilele care le mai avea până putea ieși la pensie, și acum simțea că nu își găsește rostul. Încercase să se angajeze în altă parte, dar peste tot i se trântea ușa în nas. Zi după zi moș Andrei simțea că se stinge. Până când mintea lui încă lucidă îi dădu o idee. Se prezentă voluntar la spitalul din oraș. Cum nu cerea să fie plătit, nu a fost refuzat, mai ales că era nevoie de oameni. Deși colegii lui clătinau din cap întrebându-se când o să ajungă și el pe targă sau pe masa de operație, moș Andrei întineri brusc în câteva săptămâni. Zi de zi era la spital ajuntând pe toată lumea. Nu refuza nici o sarcină și mereu avea o vorbă bună și un zâmbet pe buze. Văzând că nu mai scapă de el, managerul spitalului convocă o adunare și colegii îl votară pe moș Andrei ”Voluntarul Anului”. Fotografia bătrânului a fost pusă la loc de cinste pe peretele de la intrare și moș Andrei de câte ori trecea pe lângă ea îi trântea câte un salut. Nu de alta, dar nu oricine ajunge Voluntarul Anului…