Zona de confort


Prolog

Emil rămăsese corigent la germană, în timp ce la engleză trecuse cu chiu cu vai, profesoara rotunjindu-i media 4.50 la 5. Oricum pe el nu-l interesa fiindcă abea aștepta să meargă în vacanță la bunici și să citească volumul al doilea din Winnetou. Ce Winnetou știa germana? După o scurtă bătaie încasată de la tat-su, Emil ajunse cu trenul în satul bunicilor. Aici descoperi că bunicii au în bibliotecă volumul doi din Winnetou, dar în germană??? Căută în disperare un dicționar, dar găsi numai unul German-Englez. Aruncă dicționarele cît colo și se puse pe bocit. Parcă cineva își bătea joc de el. După vreo două zile luă cele două dicționare, cartea cu Winnetou și începu să ia fiecare cuvânt din carte în parte. Îl scria pe un caiet, căuta explicația în engleză și încerca să-și aducă aminte ce însemna în română. Muncă de chinez bătrân. Își dădea cu pumnii în cap că nu fusese mai atent la orele de limbi străine, dar asta e…

O dată cu trecerea anilor, când terminăm cele câte clase avem chef, ajungem într-o zonă de confort. Avem o cultură generală, ne descurcăm cu ea și in general nu mai avem chef să învățăm lucruri noi dacă nu ne sunt absolut necesare. În anii 70 și chiar 80 asta era mentalitatea generală. Toată lumea avea de lucru și nimeni nu avea chef să știe mai mult decât trebuia, atâta vreme cât timpul trecea, leafa mergea, iar noi munceam cu drag. Nu cu spor. În ce mă privește, în liceu și apoi în facultate am adoptat pe undeva principiul enunțat mai sus, în special în ce privește limbile străine. Mai ales că în liceu mă descurcam cum puteam, iar la facultate că tot trebuia să urmez un curs de limbă străină am ales engleza la nivelul începători intermediari. Un fel de varză murată, călită și dată prin rumeguș. Bineînteles că am luat un 7 de milă și cu asta aventura mea cu limbile străine s-a încheiat, sau cel puțin așa credeam eu.

Am mai urmat niște cursuri speciale de limba engleză la care mă fofilam cât și cum puteam, astfel că la sfârșit abea luam nota de trecere. Au mai trecut ceva ani și eram foarte mândru de diploma mea de licențiat în drept. Până într-o zi cu soare când m-am angajat la o firmă în care șeful meu direct era austriac. Un tip deosebit de simpatic dealtfel care vorbea o engleză curgătoare și fluentă. Cum la germană eram praștie și nu știam nici măcar cât au uitat nemții, am încercat să vorbesc cu el in engleză. Și ce sa vezi… praf și pulbere frate. În afară de Yes și No, eventual un ”I don`t understand” repetitiv și agasant la culme, nimic nu mergea. Azi așa, mâine așa omul îmi dădea de înteles că jobul meu depindea de conversațiile noastre. Alea la care el monologa și eu dădeam din cap. Așa că am trecut la cursuri intensive de engleză în fața calculatorului, de data asta însă pe bune. Ciudat era că mintea mea recunoștea multe din frazele auzite de-a lungul timpului în limba engleză, dar care credeam ca le-am uitat. Încetul cu incetul am reușit să vorbesc o engleză de baltă, dar care îl bucura mult pe șeful meu. Apoi am încercat să o dezvolt. Și astazi mă bucur când am ocazia să vorbesc cu străinii care trec pe la noi. Majoritatea o rup puțin în engleză și se bucură ca niște copii când reușim să purtăm un mic dialog. Și îmi dau seama că aparțin unei generații de tranzit. Părinților mei nu le-a folosit prea mult cunoașterea unei limbi straine, cu excepția rusei  care era de bon ton, fiind limba fraților de la răsărit. Nu aveau cu cine să converseze în anii 70- 80. Copiii din ziua de azi nu se pot descurca fără o limbă străină.

Ca să fie clar pentru toată lumea sunt un antitalent la limbi străine. Și până nu m-am dat cu capul de zid am refuzat categoric să învăț să conversez în vreuna. Dar a venit momentul în care nu am mai vrut să dau înapoi. Îmi doream jobul respectiv și chiar dacă puteam să îmi dau demisia, nu am vrut. Mă săturasem să mă joc de-a șoarecele și pisica cu diverse joburi. Era timpul să mă port ca un adult. Înainte de jobul ăsta fusesem la un interviu la o firmă de head hunters. Și la cunoștințe limbă străină am menționat Englea level 7. Doamna de la interviu mi-a spus ceva în engleză. M-am bâlbâit, am tușit și i-am spus ”De fapt acolo trebuia să fie nota 4.” Și am ieșit trântind ușa…

Epilog

În zadar încercaseră părinții să-l aducă înapoi la oraș pe timpul vacanței pe Emil. Copilul plângea și refuza să plece de la bunici. Singurul lucru pe care îl ceruse insistent era un dicționar englez-român și mama lui spera în adâncul sufletului că băiatul pune mâna măcar din când în când pe carte. Toamna veni și odată cu ea și examenul de corigență. Mama stătu cu inima strânsă până când Emil veni acasă fluierând a pagubă și cu genunchii juliți. Luase corigența cu 10 și îi spuse mamei că la anul doamna profesoară vroia să-l trimită la olimpiadă. O fi înnebunit profesoara???

Anunțuri

2 gânduri despre „Zona de confort

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s