Iertare


Prolog

Anno Domini 200… undeva intr-un orasel. Femeia se uita furioasa la barbatul din fata ei „Intelege ca nu mai pot! Nu mai pot! Nu mai vreau sa te vad, nu mai vreau sa fiu iubita ta, nu te mai suport! Gata. Vreau sa imi vad de viata mea si sa ma lasi in pace. M-am saturat, simt ca ma plafonez, vreau altceva de la viata asta, intelege!! Intre noi nu mai e nimic. S-a terminat!” Barbatul facea eforturi uriase sa se stapaneasca „Dar ce s-a intamplat? Am gresit eu cu ceva? Spune-mi.” Femeia ii arunca o privire ratacita. ” Nu stiu, m-am saturat de tine, pur si simplu nu mai pot. Nu mai vreau!! Gata, te rog sa pleci acum!” Barbatul se uita cu mila amestecata cu dragoste la femeia pe care o iubea. Apoi se intoarse si pleca. Nu tranti usa in urma sa, o inchise incet, ca si cum stia ca nu se va mai intoarce niciodata. In camera, femeia isi lua fata in maini si incepu sa planga incetisor.

O data m-am intrebat la ce folosesc dulapurile. Pe langa faptul ca tinem in ele haine, dulapurile ascund in ele fantome. Fantomele pe care le caram dupa noi peste tot, fiindca nu vrem sau nu putem sa iertam. Desi in mod normal, fantomele nu ar trebui sa aiba greutate, fantomele din dulap sunt foarte grele. Si cu cat trece mai mult timp cu atat ele cresc si devin mai greu de carat. Cu timpul ajungem sa ne obisnuim cu ele, ca si cum ar fi acolo de cand lumea. De fapt ele nu sunt altceva decat dureri nevindecate, despartiri, cuvinte grele si dusmanie. Pe care le purtam cu noi peste tot. Apoi uneori reusim sa scapam de unele din ele. Si ne cuprinde usurarea. Realizam cat de greu atarnau in sufletul nostru si ce rau ne faceau. Ne dam seama ca nu pe ceilalti ar trebui sa-i iertam, ci pe noi insine. Si asta este cel mai greu. Sa ne iertam pe noi.

Am auzit povesti despre oameni batrani aflati pe patul de moarte care nu puteau sa moara. Fiindca aveau nevoie sa se ierte pe ei si nu puteau. Si atunci incercau sa ii gaseasca pe cei carora le gresisera ca sa le ceara iertare. Si dupa aceea se stingeau.

Nu e usor sa ierti, cine spune ca e usor minte. E greu, trebuie sa iti smulgi din suflet dorinta de razbunare si de a face rau celuilalt. Dar tocmai aceasta dorinta de razbunare in loc sa ne faca bine, ne otraveste sufletul, il incarca. Exact cum se spune… parca am avea un bolovan pe suflet. Si atunci cand reusim sa-l aruncam, simtim ca am dat jos o povara de pe suflet. Si atunci avem sufletul impacat. Adica am reusit sa ne iertam pe noi insine

Epilog

Dupa 13 ani… Fara nici un chef, barbatul porni masina si lua un viraj strans in curtea plina. Incruntat se uita la ceas. Inca o ora si gata pe ziua de azi. Din reflex arunca o privire pe geamul din stanga si frana brusc. Deschise portiera si sari afara din masina strigand „Carmina!! Carmina?! Tu esti??” Femeia tresari, se opri in loc si isi duse mana la piept „Danut! Danut, tu esti?” Barbatul se opri un moment, apoi o lua in brate. Femeia ofta si il cuprinse cu bratele ei firave. „Doamne Carmina cat te-am iubit… Si eu te-am iubit Danut…” Cei doi parca nu se puteau desprinde din imbratisare. „Tot ce sunt, barbatul care sunt, datorita tie sunt, iubita mea. Nici eu nu am putut sa te uit, Danut, te-am iubit mereu.” Cei doi se uitau unul la altul si parca anii trecuti de cand nu se vazusera se comprimasera intr-o clipa. Nu s-au sarutat. Dar in momentul in care se imbratisara pentru ultima data, Danut simtea ca a facut pace cu trecutul sau. Acum iertase si putea sa mearga mai departe linistit. Se iertase pe el insusi. Pe Carmina o iertase cu multi ani in urma…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s